Potrivit art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Este adevărat că într-un stat de drept judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea stabilirii corecte a faptelor cu realitatea, prin manifestarea rolului său activ, însă rolul activ al judecătorului nu trebuie absolutizat în vederea administrării probelor. Astfel, pentru ca proba să fie ordonată din oficiu este necesar ca aceasta să fie concludentă cauzei.
(Decizia nr. 644 din 24 aprilie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată sub nr. 3796/2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti -Secţia comercială, creditoarea S.C. “U.” S.A. a solicitat deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei S.C. “C.” S.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 5716 din 10.08.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin judecător-sindic, a fost respinsă cererea creditoarei cu motivarea că nu se poate reţine caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei în mod cumulativ în sensul art. 379 din Codul de procedură civilă.
împotriva Sentinţei civile nr. 5716 din 10.08.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin judecător-sindic, a formulat recurs S.C. “U.” S.A., considerând-o netemeinică şi nelegală pentru faptul că judecătorul-sindic nu a judecat cauza conform procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 64/1995, republicată.
Recurenta arată că debitoarea nu a formulat contestaţie cu privire la faptul că ar fi în încetare de plăţi, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 64/1995, republicată.
De asemenea, recurenta arată că judecătorul nu şi-a îndeplinit rolul activ prevăzut de art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, neordonând administrarea altor probe pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în cauză fiind necesară administrarea inclusiv a probei cu martori.
A fost depus de către recurenta-creditoare, în copie, avizul de însoţire a mărfii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, orice creditor, care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile.
Rezultă din dispoziţia legală menţionată că, pentru a fi admisibilă cererea de deschidere a procedurii reorganizării judiciare, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: creanţa creditorului să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar debitorul să fi încetat plăţile cel puţin 30 de zile.
Articolul 379 alin. 1 din dispune că “Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.”
Alineatul 3 al aceluiaşi articol arată că “Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.”
Or, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv Factura fiscală nr. 17622, precum şi avizul de însoţire a mărfii, nu rezultă că creanţa este certă, deoarece nici unul din înscrisurile menţionate nu sunt urmate de ştampila societăţii, iar la semnătura de primire, la avizul de însoţire a mărfii, nu se arată calitatea părţii şi numele celui ce a semnat.
în ceea ce priveşte Factura fiscală nr. 17622, aceasta nu este semnată nici de furnizor, nici de beneficiar.
Din cele arătate rezultă că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată.
Nu înseamnă că, dacă debitorul nu a formulat contestaţie, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 64/1995, republicată, cererea de deschidere a procedurii reorganizării judiciare trebuie admisă pe motivul că acesta nu a contestat că este în încetare de plăţi.
Nu poate fi reţinut nici motivul invocat de recurentă în sensul că instanţa nu a manifestat rol activ, neordonând administrarea altor probe pentru aflarea adevărului, din motivele arătate în continuare.
Tocmai prin faptul că judecătorul-sindic a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, deşi intimatadebitoare nu a formulat contestaţie, este o dovadă a manifestării rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.
Este adevărat că, într-un stat de drept, judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea stabilirii corespondenţei corecte a faptelor cu realitatea, prin manifestarea rolului activ, însă rolul activ al judecătorului nu trebuie absolutizat în vederea administrării probelor.
Pentru ca proba să fie ordonată din oficiu este necesar ca aceasta să fie concludentă cauzei.
în cauza de faţă, faptul că judecătorul nu a dispus administrarea altor probe, respectiv proba testimonială, nu înseamnă că nu şi-a exercitat rolul, deoarece, în baza art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, acesta este obligat să “ordone” administrarea altor probe în condiţiile în care consideră că sunt necesare în vederea pronunţării unei sentinţe temeinice şi legale.
Or, judecătorul-sindic nu a considerat necesară administrarea altor probe, considerând că proba cu înscrisuri este suficientă în vederea verificării caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat, reţinând că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în funcţie de situaţia de fapt existentă, pronunţând astfel o hotărâre temeinică şi legală.
