În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că tatăl său a fost condamnat la 10 ani temniţă grea pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale, prin sentinţa nr. 1687/3 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Cluj. La data arestării, 15 august 1949, tatăl avea vârsta de 26 de ani şi era perfect sănătos; a fost eliberat la 10 aprilie 1957 şi trimis cu domiciliul obligatoriu în comuna Măzăreni, Regiunea Brăila, restricţia domiciliară fiind ridicată la 10 aprilie 1961. După această dată, din cauza condiţiilor deosebit de grele la care a fost supus, starea sa de sănătate s-a alterat din ce în ce mai puternic, iar la 30 mai 1988 a decedat.
Prin întâmpinare, pârâtul prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava, s-a opus acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 2011/21 decembrie 2010, Tribunalul Suceava a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. 1, lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi 1354 ale a României, din luna octombrie 2010.
În conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. 1 din Constituţie, dispoziţiile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei de neconstituţionalitate, dacă în acest interval Parlamentul nu pune aceste dispoziţii în acord cu Legea fundamentală, iar pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivare a arătat că a doua dintre deciziile Curţii Constituţionale a României avute în vedere de prima instanţă vizează doar probleme de oportunitate, respectiv imposibilitatea financiară a statului, iar nu probleme de neconstituţionalitate, încât excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Dacă s-a apreciat că prevederile din legislaţia internă nu permit acordarea despăgubirilor morale, instanţa putea face aplicarea directă a dispoziţiilor art. 41 din CEDO.
Chiar în raport de considerentele celor două decizii, instanţa, apreciind că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, trebuie să analizeze posibilitatea aplicării Decretului Lege nr. 118/1990 şi a OUG nr. 214/1999 în speţă.
Prin întâmpinare, pârâtul intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece dispoziţiile legale invocate în acţiune şi-au încetat efectele juridice.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate care, în drept, se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea constată neîntemeiat recursul.
Astfel, prima critică formulată de recurentă vizează soluţia dată de Curtea Constituţională a României excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, invocată de Ministerul Finanţelor Publice, prin deciziile nr. 1358 şi 1360/21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 761/15 noiembrie 2010.
Or, în raport de dispoziţiile art. 126 al. 1 din Constituţie, art. 31 al. 1 din Legea nr. 47/1992 şi art. 299 raportat la art. 3 alin. 3 Cod procedură civilă, instanţele judecătoreşti nu au abilitarea de a cenzura deciziile Curţii Constituţionale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) din României, instanţele judecătoreşti au misiunea de a realiza justiţia, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.
Prin decizia nr. 819/3 iulie 2008, Curtea Constituţională a României a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aşadar, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege sau de a refuza aplicarea acestora, creând în locul lor alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege s-au dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt ţinute a o aplica.
În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea dispoziţiei legale paralizează efectele juridice ale acesteia.
Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii, care guvernează efectele acestor decizii. Raporturile juridice deduse judecăţii au luat naştere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziţii legale care beneficiau de prezumţia de constituţionalitate, prezumţie care ulterior a fost înlăturată.
Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unor norme juridice nu pot pune în nici un fel în discuţie efectele produse anterior, s-ar nega însuşi caracterul obligatoriu şi opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicţie constituţională.
Doar într-o astfel de abordare a problemei de drept se dă eficienţă practică deciziilor instanţei de constituţional, obligaţia de aplicare a actelor jurisdicţiei constituţionale care profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate fiind ridicată la rang de principiu constituţional.
Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15 noiembrie 201, Curtea Constituţională a reţinut că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile din lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul . Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile”.
Nu poate fi, de asemenea, primită critica reclamantei potrivit căreia instanţa, apreciind că nu pot fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 221/2009, trebuia să analizeze posibilitatea aplicării în speţă a dispoziţiilor Decretului Lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999, la care s-a făcut referire prin deciziile Curţii Constituţionale a României.
Aceasta, deoarece dispoziţiile art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă permit judecătorului să hotărască doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii, cu respectarea limitelor investirii stabilite prin cererea de chemare în judecată de parte, conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.
Pe de altă parte, se impune a fi subliniat faptul că actele normative menţionate prevăd proceduri şi competenţe diferite.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Decretul Lege nr. 118/1990, republicat, cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de acest act normativ se depun la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv la conducerile unităţilor la care sunt încadraţi cei în cauză, iar împotriva deciziilor date de conducătorii acestor instituţii/unităţi se poate face contestaţie conform Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Aceeaşi competenţă materială este reglementată şi de dispoziţiile art. 6 din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.
Potrivit dispoziţiilor art. 41 din CEDO, „dacă curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
Aşadar, aceste dispoziţii comunitare nu pot constitui temei pentru obligarea directă a statului la plata despăgubirii pentru prejudiciul moral reclamat, de către instanţa naţională, fiind necesar ca, în prealabil, Curtea Europeană să constate existenţa unei încălcări a Convenţiei.
Prin urmare, nu poate fi primită nici cea de a doua critică formulată în cauză de reclamantă.
Elaborând politica legislativă internă, Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţişi pentru daunele suferite în perioada comunistă, însă, cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (…), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. În speţă, la data pronunţării sentinţei recurate – 21 decembrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept, încât corect prima instanţă nu le-a aplicat litigiului pendinte.
Termenul de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile legale citate a expirat la finele anului 2010, dată la care au încetat efectele juridice ale acestora.
În condiţiile date, sentinţa pronunţată de prima instanţă se impune a fi confirmată.
