Dosar nr.
R O M Â N I A
TRIBUNALUL TULCEA
SECŢIA CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 256/2014
Şedinţa publică de la 05 Februarie 2014
TRIBUNALUL,
Sub nr. 1565/88/2013 din data de 29.05.2013 s-a înregistrat pe rolul acestei instanţe cererea formulată de reclamanta SPITALUL ORĂŞENESC MĂCIN, prin care solicita ca, în contradictoriu cu pârâta …, să se dispună obligarea acesteia la plata despăgubirilor reprezentând cheltuielile de personal efectuate pe perioada pregătirii in rezidenţiat, 1.10.2008- 31.12.2012, in cuantum de 171.630 lei.
In motivare, reclamanta a arătat că la data de 01.10.2008 intre parti s-a incheiat contractul individual de munca pe o perioada nedeterminata pentru funcţia de medic rezident an I la compartimentul anestezie si terapie intensiva. In aceeaşi zi s-a incheiat actul adiţional la contractul individual de munca prin care parata … se obliga ca dupa obţinerea titlului de medic specialist sa lucreze la Spitalul Orasenesc Macin un număr egal de ani cu durata corespunzătoare pregătirii in rezidentiat.
A mai arătat reclamanta că în cazul nerespectarii acestei clauze salariatul va suporta cheltuielile ocazionate de pregatirea sa profesionala, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii in rezidentiat. In urma examenelor sustinute, parata a obtinut specializarea de medic in anestezie si terapie intensiva, in octombrie 2012 incheiand astfel perioada de rezidentiat ce s-a desfasurat intre 01.10.2008 si 31.12.2012.
Mai susţine reclamanta că 3 luni mai târziu, parata si-a depus demisia solicitând a se lua act de încetarea raporturilor de munca cu data de 1.04.2013. De la data incheierii contractului individual de munca 1.10.2008 si pana la data inregistarii demisiei parata nu a lucrat in compatimentul ATI al Spitalului Orasenesc Macin, iar la data de 12.04.2013 intre parti s-a incheiat un proces-verbal in care s-a consemnat refuzul paratei in acoperirea prejudiciului pretins.
Arată reclamanta că raporturile juridice de munca au incetat la cererea salariatului, inainte de expirarea perioadei stabilite, perioada prevăzută atat in art. 6 din OG nr. 12/2008 cal si in art.2 al actului adiţional nr.41 din 1.10.2008 şi cum părţile au stabilit anticipat cuantumul prejudiciului, parata urmând a fi
obligata la repararea acestuia in cazul nerespectarii obligaţiei de a-si desfasura activitatea in cadrul Spitalului Orasenesc Macin o perioada de timp egala cu durata pregătirii in rezidenţial.
In probaţiune, reclamanta a depus: contract individual de munca nr. 40/1.10.2008, act adiţional 41/1.10.2008, demisie-559/27.03/2013, Certificat de medic specialist, dispoziţie nr.24/29.04.2013, Referat 870/9.05.2013, Proces verbal 12.04.2013, Calcul cheltuieli de personal.
În drept, reclamanta a invocat prevederile legii nr. 53/2003 si OG nr. 12/2008.
Pârâta, legal citată, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei pentru despăgubirile pretinse in perioada octombrie 2008-aprilie 2010, întrucât potrivit art. 283 al. 1 lit. c din Codul Muncii „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate in termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune”, îndeplinindu-se astfel, termenul de prescripţie extinctivă.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, arătând că, potrivit legii, trebuia să efectueze rezidenţiatul intr-un centru universitar, urmând apoi să revină la unitatea spitalicească cu care avea încheiat contract de muncă pentru a lucra aceeaşi perioadă de timp ca a rezidenţiatului.
Pârâta mai arată că a fost repartizată la centrul universitar din Craiova dar prin detaşare a lucrat la centrul universitar Bucureşti in toată perioada rezidenţialului, reclamanta chiar dându-şi acordul cu privire la această delegare. Reclamanta, ca angajator, avea o serie de obligaţii, date de cap. IV lit b şi c din contractul individual de muncă, cât şi de legislaţia in vigoare, respectiv, să-i asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute in vedere la elaborarea nomelor de muncă si condiţiile corespunzătoare de muncă.
Mai susţine pârâta că la momentul incheierii contractului de muncă nu a văzut in spital dotări ATI şi a solicitat verbal conducerii reclamantei să o
informeze asupra condiţiilor de muncă oferite, însă din 2008 şi până in prezent nu a fost informată in niciun fel despre condiţiile de muncă in care urma să-mi desfăşoare munca, desi aceasta constituia o obligaţie a reclamantei asumată prin contract.
Mai susţine pârâta că potrivit Ordinului nr. 1500 din 24 noiembrie 2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare si funcţionare a secţiilor şi compartimentelor de anestezie şi terapie intensivă din unităţile sanitare, publicat in MO nr 873/15 decembrie 2009, dacă reclamanta este o unitate sanitară de categoria a III-a cu nivel de competenţă bazală, potrivit art.13 din acest act administrativ, in art.14 se regăseşte componenţa obligatorie a secţiei ATI. În anexa nr. 5 a aceluiaşi act normativ se regăseşte dotarea minimă cu echipament si aparatură medicală a componentei de terapie intermediară/îngrijire postoperatorie.
Mai arată pârâta că la încheierea celor aproape 5 ani de rezidenţiat urma să îşi desfăşoare activitatea la reclamantă în condiţii incerte şi cu evidenta încălcare a normelor legale privind dotările minime pentru specialitatea ATI, motiv pentru care a fost nevoită să demisioneze.
Mai învederează pârâta că nerespectarea de către salariat a obligaţiei asumate potrivit art.6 pct.7 din Ordonanţa nr.12/2008 obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii in rezidenţiat, precum şi la restituirea primei de instalare, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adiţional la contract.
Mai arată pârâta că potrivit art.12 din acelaşi act normativ: „cheltuielile de personal ale rezidenţilor pe perioada pregătirii in rezidentiat se suportă in totalitate de la bugetul de stat”. In speţă, actul adiţional incheiat intre pârâtă-medic rezident şi spital s-a dorit a fi o modalitate de fidelizate a primului, dar, câtă vreme pe perioada cât s-a desfăşurat specializarea, cheltuielile de specializare au fost suportate nu de spitalul de la care medicul a plecat, ci de Statul Român prin Ministerul Sănătăţii Publice, care gestionează sistemul public de sănătate, simpla plecare sau neintoarcerea medicului la spitalul care l-a trimis pentru specializare nu poate activa clauza cuprinsă în actul adiţional, decât in măsura in care plecarea medicului ar fi cauzat angajatorului un prejudiciu material care să trebuiască a fi reparat.
În apărare, pârâta a depus la dosarul cauzei dovezi privind adresa sa de domiciliu, dovezi privind rezidenţiatul, acte normative şi practică judiciară in materie.
Părţile au solicitat şi instanţa a încuviinţat proba cu interogatoriu luat ambelor părţi, răspunsurile fiind consemnate la filele 86, respectiv, 111 din dosar.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine:
Examinând cu prioritate, în baza art. 248 alin. 1 Codul de procedură civilă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ridicată de pârâtă prin întâmpinare (fila 30), instanţa reţine că aceasta are caracter nefondat, întrucât din actele dosarului rezultă că dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris la 29.05.2013, data înregistrării cererii de chemare în judecată, întrucât s-a născut de la data încetării raporturilor de muncă dintre părţi, respectiv 29.04.2013, după cum rezultă din cele ce urmează.
În fapt, între reclamantă, în calitate de angajator şi pârâtă, în calitate de persoană salariată, s-au derulat relaţii contractuale cu un conţinut specific raporturilor juridice de dreptul muncii, în baza contractului individual de muncă nr. 40/1.10.2008, pe o durată nedeterminată (fila 4).
Potrivit lit. E din contractul individual de muncă, pârâta a fost încadrată ca medic rezident anul I, conform clasificărilor obligaţiilor din România.
Prin actul adiţional nr. 41/1.10.2008 la contractul mai sus menţionat, s-a stipulat, în temeiul prevederilor art. 6 din OG 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, obligaţia pârâtei de a lucra la unitatea angajatoare reclamantă, după obţinerea titlului de medic specialist, cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidenţiat (fila 6).
În ipoteza contrară, s-a mai inserat, la art. 2 din actul adiţional, obligarea salariatului la suportarea „tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, precum şi la restituirea primei de instalare, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită.
Clauza mai sus menţionată nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte nerestituirea drepturilor cu caracter salarial de care a beneficiat pârâta, ca o consecinţă a muncii prestate în cadrul unităţii medicale reclamante pe durata rezidenţiatului (contravaloarea muncii prestate).
Nu există dispoziţii derogatorii nici în ceea ce priveşte conduita manifestată de angajat ulterior nerespectării obligaţiei de a lucra în cadrul unităţii angajatoare, spre exemplu pentru situaţia în care angajatul este reîncadrat în muncă la aceeaşi unitate spitalicească unde a lucrat ca rezident, într-un anumit interval de timp.
Prin dispoziţia nr. 334/31.12.2012 reclamant a hotărât promovarea pârâtei în funcţia de medic specialist în specialitatea anestezie şi terapie intensivă, cu un salariu lunar de 2.212 lei (fila 11).
Prin cererea înregistrată sub nr. 559/27.03.2013 pârâta a solicitat reclamantei aprobarea demisiei, începând cu data de 1 aprilie 2013.
Motivele demisiei au fost expuse prin întâmpinarea depusă de pârâtă (fila 27-28) şi constau în neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a asigura permanent în unitatea spitalicească cu sediul în Măcin condiţiile tehnice şi dotările minime impuse prin dispoziţiile art. 14 din Ordinul 1500/24.11.2009 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a secţiilor şi compartimentelor de anestezie şi terapie intensivă (ATI), publicat în M. Of. 873/15.12.2009, lipsuri pe care pârâta nu a dorit să şi le asume în exercitarea profesiei de medic, după efectuarea celor aproape 5 ani de rezidenţiat în cadrul Centrului Universitar Bucureşti, prin detaşare pe întreaga perioadă de la Centrul universitar Craiova, cu acordul reclamantei manifestat prin adresa nr. 2155/ 27.06.2011 (fila 39).
Drept urmare, prin dispoziţia nr. 24/29.04.2013 reclamanta a dispus încetarea activităţii pârâtei în cadrul Spitalului Orăşenesc Măcin, de la data de 29.04.3013 (fila 10).
Reclamanta a mai emis referatul nr. 870/9.05.2013, prin care a stabilit că în perioada 1.10.2008 – 31.12.2012 cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională în rezidenţiat a pârâtei ar totaliza 171.630 lei, din care 127.931 lei venit brut, 35.186 lei contribuţii angajator la bugetul consolidat al asigurărilor sociale şi 8.513 lei tichete de masă, fără primă de instalare (fila 15).
Prin procesul verbal încheiat la 12.04.2013 între reprezentanţii reclamantei şi pârâtă, s-a propus acesteia din urmă semnarea unui angajament de plată pentru recuperarea sumei mai sus arătate, însă pârâta nu a fost de acord, învederând că această obligare ar depăşi veniturile sale lunare (fila 16).
Din adeverinţa de înregistrare întocmită de comuna Woluwe-Saint-Lambert, arondismentul administrativ Bruxelles-Capitale la data de 24.09.2013 a reieşit că pârâtei i-a fost recunoscut dreptul de şedere pe teritoriul regatului Belgiei, în calitate de cetăţean al Uniunii Europene, conform art. 42 din Legea din 15.12.1980 şi art. 51 din Decretul regal din 8.10.1981 (fila 79-84).
În drept, efectuarea demersului de interpretare şi aplicare a clauzelor din actul adiţional pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, presupune cu prioritate, în baza prevederilor art. 148 alin. 2 din Constituţia României, efectuarea unui test de compatibilitate cu dispoziţiile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi cu celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, ce deţin forţă şi valoare juridică superioară dreptului naţional (a se vedea cauzele Costa vs. Enel C-6/1964 şi Van Gend and Loos vs. Nederlandse Administratie der Belastingen, C-26/1962, prin care a fost recunoscut principiul supremaţiei dreptului comunitar în spaţiul Uniunii Europene).
Potrivit prevederilor art. 49 TFUE (ex-articolul art. 43 TCE): „sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile” (subl. ns.)
În sensul tratatului, notiunea de stabilire este foarte largă, implicând posibilitatea unui resortisant comunitar de a participa, în mod stabil şi continuu, la viaţa economică a altui stat membru decât statul sau de origine si de a obtine beneficii din această participare, favorizând astfel interpenetrarea economică şi socială în interiorul Comunitatii în domeniul activităţilor independente (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 iunie 1974, Reyners, cauza C-2/74, paragr. 21).
În primul rând, trebuie amintit că atât din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE), cât şi din articolul 168 TFUE (ex-articolul 152 TCE, cu următorul conţinut: “În definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane. Acţiunea Uniunii, care completează politicile naţionale, are în vedere îmbunătăţirea sănătăţii publice şi prevenirea bolilor şi afecţiunilor umane, precum şi a cauzelor de pericol pentru sănătatea fizică şi mentală”) reiese că deşi dreptul comunitar nu aduce atingere competenţei statelor membre în ceea ce priveşte organizarea sistemelor de securitate socială şi, în special, adoptarea dispoziţiilor menite să reglementeze organizarea şi furnizarea de servicii sanitare şi de asistenţă medicală, trebuie reţinut că în exercitarea acestei competenţe, statele membre trebuie să respecte dreptul comunitar, în special prevederile tratatului referitoare la libertăţile de circulaţie, inclusiv la libertatea de stabilire.
Prin dispoziţiile menţionate, se interzice statelor membre să instituie sau să menţină restricţii nejustificate privind exercitarea acestor libertăţi în domeniul asistenţei sanitare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 februarie 1984, Duphar şi alţii, 238/82, Rec., p. 523, paragr. 16, Hotărârea din 16 mai 2006, Watts, C 372/04, Rec., p. I 4325, paragr. 92 şi 146, precum şi Hotărârea din 11 septembrie 2008, Comisia/Germania, C 141/07, paragr. 22 şi 23).
În temeiul unei jurisprudenţe constante CJUE, la aprecierea respectării acestei obligaţii trebuie să se ţină seama de faptul că statul membru poate decide cu privire la nivelul la care intenţionează să asigure protecţia sănătăţii publice şi cu privire la modul în care acest nivel trebuie atins, fiind necesar să se recunoască statelor membre o anumită marjă de apreciere (Hotărârea citată anterior Comisia/Germania, punctul 51 şi jurisprudenţa citată).
Cu toate acestea, articolul 49 TFUE (ex-art. 43 TCE) se opune oricărei măsuri naţionale care, chiar şi atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea de către resortisanţii comunitari a libertăţii de stabilire garantate de tratat (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/ţările de Jos, C 299/02, Rec., p. I 9761, paragr. 15, şi Hotărârea din 21 aprilie 2005, Comisia/Grecia, C 140/03, Rec., p. I 3177, paragr. 27).
În speţă, reglementarea prevăzută de art. 6 din OG 12/2008, preluată prin actul adiţional mai sus nominalizat, descurajează sau chiar împiedică exercitarea profesiei de medic pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, imediat după promovarea examenului de rezidenţiat pe teritoriul României.
În consecinţă, reglementarea în cauză constituie o restricţie privind libertatea de stabilire, în sensul articolul 49 TFUE, independent de absenţa discriminării pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate a profesioniştilor respectivi.
În aceste împrejurări, se impune a se examina dacă restricţia poate fi justificată în mod obiectiv, reţinându-se că revine instanţei naţionale, singura competentă să aprecieze faptele din litigiul principal şi să interpreteze legislaţia naţională, sarcina de a stabili dacă şi în ce măsură aceasta îndeplineşte cerinţele menţionate.
Testul de compatibilitate cu legislaţia Uniunii Europene presupune verificarea următoarelor criterii, statuate de CJUE în cauza Reinhard Gebhard împotriva Consiglio dell’Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano, prin care s-a delimitat, în mod esenţial, sensul comunitar al noţiunii de „stabilire” : măsurile nationale care ar putea împiedica sau face mai putin atractivă exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de tratat trebuie să îndeplinească patru condiţii: să se aplice în mod nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperative de interes general, să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmarit si să nu depăşească ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestuia (a se vedea paragraful 37 din considerente şi paragr. 4 din dispozitivul Hotărârii pronunţate la 30.11.1995 în cauza Gebhard C-55/1994, precum şi Hotărârea CJCE din 31 martie 1993, Kraus, cauza C-19/92, paragr. 32).
În speţă, deşi primele două condiţii sunt îndeplinite, fiind cert că prevederile actului adiţional se aplică nedescriminatoriu, iar protecţia sănătăţii publice se numără printre motivele imperative de interes general care pot justifica restricţii privind libertatea de stabilire, se impune a se verifica dacă interdicţia de schimbare a locului de muncă ce operează după promovarea examenului de rezidenţiat poate garanta realizarea obiectivelor care urmăresc menţinerea unui serviciu medical de calitate, echilibrat şi accesibil şi prevenirea unui risc de atingere gravă a echilibrului financiar al sistemului de securitate socială (cerinţa caracterului adecvat, statuată în cauza Gebhard, mai sus menţionată).
Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, o legislaţie naţională nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării de a atinge obiectivul respectiv într un mod coerent şi sistematic (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartlauer, C-169/2007 – paragr. 55, Hotărârea din 19 mai 2009, Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii, C 171/07 şi C 172/07, Rep., p. I 4171 – paragr. 42, Hotărârea Blanco Pérez şi Chao Gómez, C-570/2007, paragr. 94, precum şi Hotărârea din 26 septembrie 2013, Ottica New Line di Accardi Vincenzo, C 539/11, paragr. 47).
Litigiul dedus judecăţii relevă atât lipsa caracterului coerent al clauzei de restituire de către salariat a tuturor cheltuielilor de personal (în esenţă, prin încălcarea unor principii fundamentale ce garantează drepturile lucrătorilor la protecţie socială, securitate şi sănătate în muncă şi plata salariului pentru munca prestată), cât şi neîndeplinirea condiţiei caracterului sistematic al obiectivului urmărit, întrucât obligaţia de restituire a tuturor cheltuielilor de personal subzistă chiar dacă medicul este reîncadrat la o altă unitate spitalicească, astfel încât sistemul sanitar beneficiază de cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate dobândite în perioada rezidenţiatului.
În ceea ce priveşte prima serie de consideraţii care se opun recunoaşterii faptului că aplicarea în speţă a prevederilor actului adiţional ce conţine clauza penală mai sus descrisă ar putea garanta realizarea obiectivelor menţionate mai sus, tribunalul reţine că potrivit art. 6 alin. 7 şi art. 12 alin. 2 din OG 12/2008, rezidenţii încheie cu unitatea sanitară contracte individuale de muncă, pe durată determinată sau nedeterminată, de unde rezultă că pe durata contractului le sunt aplicabile dispoziţiile de drept substanţial specifice jurisdicţiei muncii, care nu exclud, ci sunt complementare clasificării perioadei de rezidenţiat ca reprezentând o formă specifică de învăţământ postuniversitar, conform prevederilor art. 1 alin. 1 din OG 12/2008.
În alte cuvinte, caracterul specific al acestei forme de învăţământ se circumscrie încadrării relaţiilor de natură juridică născute între rezident şi unitatea spitalicească ca aparţinând categoriei raporturilor de muncă, potrivit clauzei stipulate expres la art. B din contractului individual de muncă nr. 40/1.10.2008 încheiat între părţi (fila 4).
Or, prin acţiunea dedusă judecăţii pârâtei i s-a solicitat de către angajator restituirea salariului brut realizat în ultimii 5 ani (127.931 lei), a contribuţiei de asigurări sociale plătite la bugetul de stat (35.186 lei) şi a tichetelor de masă (8.513 lei), ce reprezintă drepturi câştigate, ca echivalent al activităţilor efectiv prestate, în baza contractului individual de muncă.
Restituirea acestor sume de către pârâtă ar echivala cu o încălcare a dreptului la o salarizare echitabilă, care să asigure lucrătorilor şi familiilor acestora un nivel de trai satisfăcător (garantat de art. 4 din Carta socială a Consiliului Europei, semnată la Torino la 18.10.1961, referită expres în preambulul şi art. 137 – fostul art. 117 – din Tratatul privind Uniunea Europeană), dar şi a dreptului la câştigarea existenţei prin muncă (art. 1 alin. 2 din Carta socială revizuită) şi a dreptului la protecţia sănătăţii lucrătorilor (art. 11 din Carta socială revizuită).
În esenţă, această restituire ar echivala cu o depăşire a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului propus, cu încălcarea evidentă a ultimei condiţii din testul de compatibilitate statuat de CJCE în cauza Gebhard, mai sus nominalizată.
În aceste condiţii, singura interpretare permisă, astfel încât clauza din actul adiţional să producă efecte juridice, este aceea că pârâta care nu respectă obligaţia asumată trebuie să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa profesională, altele decât drepturile de natură salarială acordate în baza contractului individual de muncă, cum ar fi, de exemplu, prima de instalare, care în speţă nu a fost solicitată de către reclamantă.
În ipoteza contrară, care nu poate fi primită, obligarea pârâtei la restituirea drepturilor salariale încasate legal pe parcursul celor cinci ani de rezidenţiat ar echivala cu încălcarea dispoziţiilor tratatelor de drept european la care s-a făcut referire, dar şi a prevederilor art. 148 alin. 2 din Constituţia României, raportat la art. 20 alin. 2 din legea fundamentală.
Faţă de considerentele expuse, nu există temeiuri juridice valide pentru admiterea acţiunii, care va fi respinsă ca nefondată.
