Este criticata legea 284/2010, pe motivul ca prevederile acesteia încalca dispozitiile legii anterioare de salarizare – nr. 330/2009 -, potrivit cu care momentul 1 ianuarie 2011 ar fi trebuit sa însemne revenirea la salariul din iunie 2010, precum si art.1 din Protocolul la Conventia Europeana a Drepturilor Omului – prin prisma faptului ca dreptul salarial este un drept de proprietate în sensul Conventiei, astfel ca reducerea cuantumului acestuia echivaleaza cu o expropriere.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul
În motivarea recursului, s-a sustinut ca sentinta a fost data cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, motiv pentru care se impune, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., modificarea în tot a sentintei recurate.
Deciziile contestate de reclamanti au fost emise avându-se în vedere prevederile Legii-cadru nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010, prevederile Ordinului M.M.F.P.S. nr. 42/13.01.2011 si a M.F.P. nr. 77/14.01.2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului platit din fonduri publice.
Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 878/28.12.2010.
Începând cu data de 01.01.2011, efectele Legii nr. 118/2010 au fost atenuate prin adoptarea Legii nr. 285/2010, procentul de 15% fiind determinat în conditiile încadrarii în politicile sociale si de personal, politici care se încadreaza în nivelul cheltuielilor bugetare, aspect retinut si în Decizia nr. 1655/2010 a Curtii Constitutionale.
Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 1655/2010, a constatat ca “dispozitiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, în ansamblul sau, precum si, în special, ale art. 1 din lege sunt constitutionale”.
Din cauza crizei economice, trecerea spre noua grila de salarizare se face treptat, astfel ca în anul 2011 nu s-a ajuns la nivelul veniturilor salariale de dinainte de diminuarea cu 25%.
Nu pot fi retinute criticile referitoare la încalcarea prevederile imperative ale Constitutiei si ale normelor de drept comunitar si international pe care România le-a ratificat.
Curtea retine ca reclamantii au calitatea de functionari publici si sunt platiti din fonduri publice în conditiile legii privind salarizarea unitara a personalului platit din fondurile publice, astfel ca salarizarea trebuie sa respecte principiul legalitatii.
Singura situatie permisa de ordinea de drept ca o dispozitie legala interna sa nu fie aplicata este atunci când acea dispozitie intra în contradictie cu norma constitutionala sau nu este în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte, situatie în care au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile (art. 20 din Constitutie).
Competenta de stabilire a concordantei unei norme legale interne, fie ca emana de la legiuitorul ordinar sau cel delegat cu norma constitutionala apartine Curtii Constitutionale, potrivit art. 146 din Constitutie, iar deciziile astfel pronuntate sunt general obligatorii de la data publicarii lor în Monitorul Oficial si au putere numai pentru viitor.
Judecatorul national poate sa verifice daca aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Conventiei, în raport de art. 20 din Constitutia României, ceea ce Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului a realizat o distinctie esentiala între dreptul salariatului de a continua sa primeasca, pentru viitor, salariul într-un cuantum prestabilit si dreptul de a primi salariul efectiv câstigat pentru o perioada determinata, în care a fost prestata (cauza Lelas vs. Croatia, hotarârea din 20 mai 2010, par. 58).
Curtea nu a îmbratisat conceptul existentei dreptului salariatului, de a continua sa primeasca un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen vs Finlanda, hotarârea din 19 aprilie 2007) si recunoaste dreptul statelor membre de a determina ce sume sunt sau vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat (Cauza Kehchko vs Ucraina, hotarârea din 8 nov. 2005), prin masuri legislative adecvate.
În recunoasterea suveranitatii statelor membre, jurisprudenta CEDO consacra o marja larga de apreciere a statului, asupra oportunitatii si intensitatii politicilor sale în domeniul salarizarii (cauza Wieczorek vs Polonia, hotarârea din 8 decembrie 2009), cu consecinta imposibilitatii retinerii unei ingerinte de tipul privarii de proprietate, reglementata în teza a doua din art. 1 Protocolul Aditional nr. 1 CEDO, rezultata din scaderea cuantumului salariului.
În mod similar, si în speta Bahceyaka c. Turciei din 13 iulie 2006, Curtea a reiterat faptul ca un viitor poate fi considerat “bun” numai daca venitul a fost câstigat sau daca exista un titlu executoriu cu privire la acel venit.
Din solutiile prezentate, rezulta ca dreptul la anumite beneficii banesti, în calitate de salariat, nu este un drept de sine statator consacrat si aparat ca atare de Conventie, ci a fost asimilat de catre Curte în anumite conditii unui drept de proprietate si analizat din perspectiva art. 1 al primului Protocol aditional la Conventie.
Concluzionând, cum instantele au obligatia de a respecta prevederile legale si de a pronunta hotarâri care sa se întemeieze pe textele legale în vigoare, actiunea reclamantilor a fost respinsa corect de catre instanta de fond. Deciziile contestate, privind reîncadrarea începând cu 01.01.2011, au fost emise cu respectarea si în conformitate cu prevederile legale, sentinta recurata nefiind data cu aplicarea gresita a legii, astfel ca nu este incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
