Din interpretarea logică şi literală a dispoziţiilor art.214 alin.1 lit.a) din O.G. nr.92/2003, rezultă că organul competent să soluţioneze contestaţia în procedura administrativ jurisdicţională instituită de art.205 din O.G. nr.92/2003 are la îndemână facultatea de a suspenda soluţionarea contestaţiei şi nu o obligaţie în acest sens. Facultatea suspendării soluţionării contestaţiei se exercită prin raportare la împrejurările concrete ale speţei şi la circumstanţele specifice fiecărui contribuabil.
Principiul de drept consacrat de art.19 alin.2 Cod procedură penală, potrivit căruia „penalul ţine în loc civilul”, invocat de către organul fiscal în cuprinsul deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei în procedura administrativă, nu este aplicabil în speţă, incidenţa acestuia fiind prevăzută de legiuitor doar în situaţia în care are loc o judecată în faţa instanţei civile. Or, procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei de impunere, reglementată de art.205 Cod procedură fiscală, este una administrativ-jurisdicţională care nu prezintă decât vaste similitudini cu procesul civil.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 8387/12 decembrie 2014. În acelaşi sens, decizia nr. 8249/05 decembrie 2014, decizia nr. 8393/12 decembrie 2014
Prin sentinţa administrativă nr.78/CA/22.01.2014, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosar nr.6521/97/2013, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC U.S. H.I. SRL, prin administrator special K.N. şi prin administrator judiciar SP E.Q. I. SPRL, împotriva pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice T. şi în consecinţă s-a dispus anularea Deciziei nr.35/22.02.2013 emisă de pârâtă, fiind respinse pretenţiile referitoare la obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.32236/25.10.2012.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele :
Din procesul-verbal încheiat la 24.10.2012 de către DRAOV T., Serviciul de supraveghere fiscală şi coordonare echipe mobile, rezultă că au fost verificate operaţiunile de import-export ale reclamantei efectuate în perioada 2007-2012, concluziile controlului fiind acelea că reclamanta a prezentat în anul 2007 un număr de 12 falsificate, sumele plătite pentru respectivele importuri din Turcia neregăsindu-se în contabilitatea reclamantei. Totodată s-au constatat neconcordanţe la valorile în vamă declarate la exportul acestor mărfuri din Turcia şi cele declarate la importul în România, precum şi între condiţia de livrare declarată la export şi cea declarată la import. Reclamanta nu a putut prezenta alte documente justificative. Ca atare, prin decizia pentru regularizarea situaţiei nr.32236/2012 s-a stabilit debitul total de 855.996 lei, TVA, majorări, dobândă şi penalităţi.
La data de 20.12.2012 reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei susmenţionate, soluţionarea acesteia fiind suspendată prin Decizia nr.35/2013, în temeiul disp.art.213, 214 din O.G. nr.92/2003, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală în temeiul proceselor verbale de sesizare penală nr.3782/2011 şi nr.32232/2012.
Potrivit referatului din data de 18.12.2012 cele două sesizări penale nu au fost încă soluţionate, iar cu privire la starea de fapt se reţine că s-au constatat neconcordanţe la valorile în vamă declarate la exportul unor mărfuri din Turcia şi cele declarate la importul în România, precum şi între condiţia de livrare declarată la export şi cea declarată la import, menţiunile respective fiind inserate ulterior cu alte caractere în declaraţiile vamale.
În ce priveşte existenţa dosarelor penale, din răspunsul pârâtei de la fila … dosar rezultă că nu s-a formulat plângere penală împotriva reclamantei sau a administratorului special al acesteia.
Din adresa nr.10014/VIII/1/2013 (f.80) emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara rezultă că la acest Parchet nu a fost identificat nici un dosar penal pe numele administratorului special al reclamantei, numitul K.N.
La dosar s-a mai depus şi sentinţa penală nr.841/2011 pronunţată de Judecătoria Deva la data de 17.06.2011 prin care s-a respins plângerea formulată de DRAOV T. împotriva ordonanţelor nr.897/P/2009 şi nr.231/II/2/2011 de netrimitere în judecată a numitului K.N.
Din toate acestea, tribunalul a concluzionat că la data emiterii de către pârâtă a Deciziei nr.35/22.02.2013, nu exista nesoluţionat un dosar penal de a cărui soluţionare să depindă contestaţia reclamantei, astfel încât suspendarea soluţionării contestaţiei s-a făcut cu încălcarea disp.art.213 şi 214 din O.G. nr.92/2003, fiind nejustificată.
În consecinţă, a fost admisă acţiunea reclamantei în ce priveşte capătul de cerere privind anularea Deciziei nr.35/22.02.2013.
În schimb în ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei, tribunalul a reţinut că aceasta este o consecinţă directă a anulării deciziei de suspendare, prin urmare este lipsit de interes a se dispune ca un organ administrativ fiscal să îndeplinească o obligaţie ce intră în atribuţiile sale legale, respectiv continuarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă. Aceasta întrucât la momentul de faţă nu se poate susţine că suspendarea soluţionării contestaţiei echivalează cu refuzul soluţionării, astfel încât reclamanta să obţină concursul instanţei în obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei pe fond.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta DGRFP T., prin intermediul acestuia solicitând, în temeiul art.488 alin.1 pct.6şi 8 Cod procedură civilă, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului şi casarea sentinţei atacată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii formulată de către reclamantă.
În motivarea recursului, s-a arătat, în esenţă, că, la momentul pronunţării hotărârii, instanţa de fond a fost indusă în eroare de o regretabilă confuzie întrucât aceasta nu a solicitat Direcţiei Regională Vamală T., cea care a făcut sesizarea penală, date privind această sesizare, iar adresa instanţei nu a ajuns la consilierul juridic care are în evidenţă dosarul aflat pe rolul instanţei.
Mai mult, după cum rezultă din adresa nr.1714/13.06.2013 emisă de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Sibiu Hunedoara, în dosarul penal nr.515/P/2011, privind pe reprezentanţii SC U.S.H.I. SRL, se efectuează cercetări, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de folosire de acte falsificate şi evaziune fiscală.
Astfel, a arătat recurenta, până la momentul pronunţării unei soluţii definitive pe latură penală nu se poate soluţiona pe fond contestaţia depusă de către reclamantă împotriva deciziei de regularizare a situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.32236/2012, emisă în baza procesului verbal de control 32048/2012, în speţă găsindu-şi aplicabilitatea dispoziţiile art.214 alin.1 lit.a) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost suspendată soluţionarea contestaţiei prin decizia atacată de către reclamantă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, ca nefondat.
În susţinerea acestei poziţii procesuale, reclamanta a arătat că, din studierea proceselor verbale de sesizare penală nr.3782/2011 şi nr.32232/2012, depuse la dosarul cauzei de către recurenta pârâtă, rezultă că fapta penală imputată reprezentanţilor societăţii constă în aceea că au depus la autoritatea vamală facturi falsificate. Aceeaşi faptă a făcut obiectul plângerii penale înregistrate sub nr.897/1/2009 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, soluţionată prin confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale faţă de K.N.
Analizând hotărârea instanţei de fond, prin prisma criticilor formulate de către recurenta pârâtă în cadrul recursului promovat, Curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru considerentele în continuare expuse:
Potrivit dispoziţiilor art.214 alin.1 lit.a) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, organul competent să soluţioneze contestaţia pe cale administrativă poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control fiscal a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Din interpretarea logică şi literală a normei anterior evocate, rezultă că organul competent să soluţioneze contestaţia în procedura administrativ jurisdicţională instituită de art.205 din O.G. nr.92/2003 are la îndemână facultatea de a suspenda soluţionarea contestaţiei şi nu o obligaţie în acest sens. Facultatea suspendării soluţionării contestaţiei se exercită prin raportare la împrejurările concrete ale speţei şi la circumstanţele specifice fiecărui contribuabil.
Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile Ordinului nr.450/2013 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea capitolului IX din O.G. nr.92/2003 prin care se stabileşte că, dacă, prin decizie, se suspendă soluţionarea contestaţiei până la rezolvarea cauzei penale, procedura administrativă se va relua numai după încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea.
Folosind sintagma „dacă”, norma legală invocată nu face decât să completeze teza interpretativă potrivit căreia decizia suspendării constituie o facultate pentru organul competent să soluţioneze contestaţia, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei.
Revenind la speţa dedusă judecăţii, Curtea constată că instanţa de fond a apreciat într-o manieră justă asupra împrejurărilor concrete în care organul fiscal a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de către reclamantă.
Principiul de drept consacrat de art.19 alin.2 Cod procedură penală, potrivit căruia „penalul ţine în loc civilul”, invocat de către organul fiscal în cuprinsul deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei în procedura administrativă, nu este aplicabil în speţă, incidenţa acestuia fiind prevăzută de legiuitor doar în situaţia în care are loc o judecată în faţa instanţei civile. Or, procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei de impunere, reglementată de art.205 Cod procedură fiscală, este una administrativ-jurisdicţională care nu prezintă decât vaste similitudini cu procesul civil.
În plus, împrejurarea imposibilităţii continuării acestei proceduri şi existenţa unei înrâuriri hotărâtoare a infracţiunilor pentru care organul fiscal a formulat sesizarea penală asupra soluţiei pe care acesta o putea da asupra contestaţiei, nu a fost obiectiv justificată de către organul competent care a emis decizia de suspendare atacată, astfel că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lit.a alin.1 din art.214 Cod procedură fiscală.
În cauza de faţă, după cum anterior s-a mai reţinut, instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală raportat la probatoriul administrat în faţa acesteia, reţinând în mod judicios, pe baza adresei nr.39842/09.01.2014 emisă de către D.G.R.F.P. T. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice H. şi a adresei nr.10.014/VIII/1/2013/09.01.2014 emisă de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara (filele… dosar fond), că nu s-a formulat plângere penală împotriva societăţii reclamante sau a administratorului acesteia K.N. şi că pe rolul organelor judiciare nu există un dosar penal cu privire la acesta din urmă, sens în care suspendarea soluţionării contestaţiei a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor art.213 şi 214 din O.G. nr.92/2003, fiind nejustificată.
Deşi, în susţinerea recursului, pârâta a depus la dosarul cauzei adresa nr.1714/13.06.2014 emisă de către I.P.J. H.– Serviciul de Investigare a Fraudelor, din cuprinsul căreia rezultă că în dosarul penal nr.515/P/2011 se efectuează cercetări în faza de urmărire penală, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de folosire de acte falsificate, prevăzută de art.273 din Legea nr.86/2006, respectiv evaziune fiscală prin ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, prevăzută de art.9 lit.a din Legea nr.241/2005, acest înscris probator nu este de natură a conduce spre altă soluţie decât cea îmbrăţişată de instanţa de fond.
Sesizarea organelor judiciare cu privire la faptele de o eventuală natură penală reţinute de către organele de control vamal în sarcina administratorului societăţii reclamante a avut loc în baza procesului verbal nr.3782, încheiat la data de 09.02.2011 cu prilejul reluării controlului ulterior al operaţiunilor de import-export efectuate de către reclamantă, precum şi în baza procesului verbal nr.32232, încheiat la data de 25.10.2012 cu prilejul efectuării controlului ulterior al operaţiunilor de import-export la reclamantă.
Însă, din conţinutul celor două procese verbale, Curtea constată că primul dintre acestea reţine împrejurări legate de prezentarea de către reclamantă de facturi falsificate la 12 importuri în anul 2007, în timp ce în conţinutul celui de-al doilea s-a stabilit de către echipa de control din cadrul DRAOV Timişoara că reclamanta a prezentat facturi falsificate la 23 de importuri în anii 2008-2009.
Mai constată Curtea că cele două procese verbale, anterior menţionate, au materializat controale realizate în temeiul unor Ordine de control diferite, primul dintre acestea datând din anul 2007 iar cel de-al doilea din anul 2012, ceea ce conduce la concluzia evidentă că priveau proceduri de control distincte fără legătură între ele.
În acest sens, faţă de datele înscrise în adresa nr.1714/13.06.2014 emisă de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Hunedoara (emisă ulterior judecăţii în fond a cauzei), se observă că dosarul penal în care se efectuează cercetări privind reprezentanţii societăţii reclamante este înregistrat în anul 2011. Nu există elemente rezonabile în ansamblul probator administrat care să conducă la concluzia că sesizarea penală a organelor de control vamal materializată în cuprinsul procesului verbal nr.32232 din anul 2012 a fost alăturată sau conexată de către organele judiciare în dosarul înregistrat în anul 2011.
Cu toate acestea însă, la dosarul instanţei de fond se regăseşte copia sentinţei penale nr.841/2011 pronunţată de Judecătoria Deva , din cuprinsul căreia rezultă că administratorul societăţii reclamante K.N. a fost cercetat penal pentru săvârşirea, în anul 2007, a infracţiunii de folosire de acte nereale la autoritatea vamală, constând în depunerea la autoritatea vamală de declaraţii de import însoţite de documente comerciale din care rezultă neconcordanţe între valorile în vamă declarate la exportul mărfurilor şi cele declarate de către importator, faptă similară cu cea pentru care acesta este cercetat în dosarul penal nr.515/P/2011, cu privire la care, prin Ordonanţa nr.897/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, confirmată prin Ordonanţa nr.231/II/2/2011 a procurorului şef al acestei unităţi şi prin sentinţa penală menţionată, s-a dispus confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale.
În plus, Curtea constată că, în temeiul art.154 alin.5 din OG nr.92/2003, prin procesul verbal nr.32328/26.10.2012 (f… dosar fond), organul fiscal a instituit măsura sechestrului asigurator asupra unor bunuri imobile aparţinând societăţii reclamante în vederea stingerii creanţelor fiscale înregistrate în sarcina acesteia.
Prin urmare, faţă de întreg ansamblul probator existent la dosarul cauzei, Curtea constată că în mod eronat recurenta pârâtă şi-a exercitat dreptul de apreciere, instituit de art.6 din OG nr.92/2003, asupra relevanţei stării de fapt fiscale cu privire la situaţia reclamantei, în vederea adoptării soluţiei de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată de către aceasta, neluând în considerare toate împrejurările edificatoare în cauză şi neexaminând în mod obiectiv starea de fapt concretă rezultată din circumstanţele speţei, în baza rolului activ prevăzut de art.7 din aceeaşi ordonanţă.
În concluzie, procedura administrativ-jurisdicţională putea fi finalizată cu soluţionarea contestaţiei formulată de către reclamantă. În funcţie de soluţionarea demersurilor în plan penal efectuate de către recurentă, legislaţia în materie prevede remedii pe care acesta le are în continuare la îndemână, cum ar fi constituirea de parte civilă într-un potenţial proces penal pentru recuperarea daunelor produse de către reclamantă, prin reprezentanţii săi, prin comiterea unei fapte de natură penală cauzatoare de prejudicii, astfel că dreptul reclamantei la rezolvarea contestaţiei, în sensul respectării garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, regăsit în cuprinsul art.6 CEDO, nu poate fi îngrădit, constituind o chestiune fundamentală în economia convenţiei şi a prevederilor Constituţionale, respectiv a celor regăsite în cuprinsul art.21 din legea fundamentală.
Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, Curtea a procedat la respingerea recursului declarat în cauză.
