Elementul esenţial al novaţiei este intenţia părţilor de a nova (animus novandi).
Pentru a ne afla în prezenţa unei novaţii subiective prin schimbare de debitor, trebuie să existe un terţ care se angajează faţă de creditor să plătească datoria.
în lipsa intenţiei, existenţa celorlalte condiţii ale novaţiei – existenţa unei obligaţii valabile; naşterea unei obligaţii noi valabile; noua obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie – nu poate duce la concluzia că s-a realizat o novaţie.
(Decizia nr. 200 din 12 februarie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 6741 din 24.09.2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, a fost admisă acţiunea formulată de către reclamanta S.C. “C.” S.A. în contradictoriu cu pârâţii şi S.C. “B.” S.A. şi s-a constatat existenţa unui raport juridic direct între pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor, şi pârâta S.C. “B.” S.A., în calitate de debitor, raport juridic născut prin novaţie de debitor, constând în schimbul de debitor între reclamantă şi pârâta S.C. “B.” S.A. prin acordurile din 02.09.1998, 16.02.1999 şi 25.08.1999, pentru cota-parte din creditele plătite de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prevăzute în anexele la acordurile menţionate şi pe care pârâta S.C. “B.” S.A. s-a angajat să le ramburseze. De asemenea, s-a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, urmare a neplăţii de către reclamantă a ratelor aferente unui credit extern la termenele fixate, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, le-a achitat.
Ca urmare a acordurilor încheiate între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor garant, reclamantă, în calitate de debitor garant, şi S.C. “B.” S.A., utilizator final şi debitor preluat, aceasta din urmă s-a obligat să plătească către Ministerul Finanţelor Publice, în locul reclamantei, sumele plătite de Ministerul Finanţelor Publice către băncile creditoare externe.
în consecinţă, reţine instanţa, a operat o transformare a obligaţiilor prin novaţie subiectivă, prin schimbarea debitoarei S.C. “C.” S.A. cu debitoarea S.C. “B.” S.A., născându-se un raport juridic direct între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor, şi S.C. “B.” S.A., în calitate de debitor nou în locul reclamantei.
împotriva acestei sentinte au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. “B.” S.A.
Ministerul Finanţelor Publice critică sentinţa, considerând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, şi arătând următoarele:
Novaţia presupune că obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă obligaţie care conţine un element nou faţă de vechea obligaţie.
Pentru existenţa novaţiei, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa unei obligaţii valabile;
b) naşterea unei obligaţii noi valabile;
c) noua obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie;
d) intenţia părţilor de a nova.
Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă intenţia părţilor de a nova.
în ceea ce priveşte recursul declarat de S.C. “B.” S.A., aceasta, deşi legal citată cu menţiunea de a timbra, nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, recursul declarat de S.C. “B.” S.A. urmează a fi anulat, ca netimbrat.
în ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, Curtea reţine următoarele:
Pentru a ne afla în prezenţa unei novaţii subiective prin schimbarea de debitor, trebuie să existe un terţ care se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului iniţial.
Novaţia este un contract şi este supusă tuturor condiţiilor de validitate a contractelor.
Elementul esenţial al novaţiei este intenţia părţilor de a nova (animus novandi).
în lipsa acestei intenţii, existenţa celorlalte condiţii ale novaţiei nu poate duce la concluzia că s-a realizat o novaţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 1130 din Codul civil, “Novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a face trebuie să rezulte evident din act.”
Rezultă deci că voinţa părţilor de a nova trebuie să fie clar exprimată.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că, din acordurile încheiate la 02.09.1998, 16.02.1999 şi 25.08.1999, reiese clar voinţa părţilor de a nova şi că S.C. “B.” S.A. se angajează faţă de creditor să plătească datoria.
Pe cale de consecinţă, în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1130 din Codul civil, cu privire la novaţia prin schimbare de debitor.
Faţă de toate aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice a fost admis, iar sentinţa a fost modifică în tot, în sensul respingerii acţiunii.
