Obligaţie de a face – constatare clauze abuzive – caracterul neîntemeiat al capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind modalitatea de calcul a ratei dobânzii anuale şi obligaţia de plată a comisioanelor de aco


INSTANŢA,

Deliberând asupra prezentei cauze civile, în conformitate cu dispoziţiile art. 395 alin. 1 Cod procedură civilă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 22.07.2013, sub nr. 29467/299/2013, reclamanţii T.M. şi T.P.C. au chemat în judecată pe pârâtele O.B.R. S.A. şi O.F.S. B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: 1. obligarea băncii să determine marja de calcul şi să o includă în contractul de credit nr. C2204/1120/7997/25.03.2008, după formula dobânda de 6,99% minus indicele de referinţă la data semnării contractului; 2. punerea la dispoziţie a cotaţiei indicelui de referinţă LIBOR de la începutul contractului de credit şi până la data acţiunii; 3. „indicarea la ce interval de timp avea banca dvs. obligaţia să modifice dobânda compusă din marja fixă plus indice de referinţă, dat fiind faptul că nu există stipulaţie în contract respectiv LIBOR la 3M, 6M, 12, precizând că agreează LIBOR 6M, aşa cum este normal şi se desprinde şi din contract”; 4. recalcularea nivelului dobânzii perceput în temeiul contractului de credit, de la semnare şi până la zi, după formula marja băncii fixă la care adaugă indicele de referinţă Libor, alăturat de restituirea sumelor de bani plătite de împrumutat de la data semnării contractelor de credit până la data efectuării expertizei şi în continuare până la efectuarea modificărilor ce urmează să fie dispuse în contractul de credit; 5. modificarea contractelor de credit în sensul de a preciza că rata de dobândă poate fi modificată exclusiv prin fluctuaţii LIBOR; 6. constatarea nulităţii absolute pentru comisionul de acordare şi restituirea comisionului de acordare prevăzut la pct. 6.1 lit. b din Contract; 7. eliminarea clauzelor abuzive de modificare a dobânzii unilaterale din partea băncii şi de modificare a nivelului taxelor şi comisioanelor pe tot parcursul creditului, regăsite la art. 5.2 şi art. 6.2 din Contractul de credit iniţial; 8. eliminarea comisionului de rambursare anticipată regăsit în art. 6.1 lit. c din Contract; 9. plata dobânzilor legale pentru sumele percepute în plus stabilite prin expertiză sau de comun acord, „angajându-vă dvs. răspunderea civilă delictuală”.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că banca a generat un scadenţar la încheierea contractului, însă nu a fluctuat dobânda de 6,99%, deşi dobânda este variabilă, acest lucru petrecându-se fără temei legal, deşi LIBORUL este aproape de minimul de 0,2. Au menţionat că împrumutatul şi-a manifestat acordul de voinţă în ceea ce priveşte respingerea actului adiţional, întrucât banca a avut în vedere să perceapă printr-un act adiţional abuziv o dobândă „superior mai mare” pentru toată perioada contractuală, fapt pentru care era şi normal ca debitorul obligaţiei să nu îl semneze. În continuare, s-a invocat încălcarea art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010 şi a O.U.G. nr. 174/2008, insistându-se asupra necesităţii punerii la dispoziţie a cotaţiei LIBOR, a stabilirii intervalului de timp la care se face variaţia şi a modificării contractului de credit. Cu privire la comisionul de acordare, reclamanţii au susţinut că s-au încălcat prevederile art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, acesta fiind de fapt comisionul de retragere, neîncadrându-se în comisioanele permise de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010. Au considerat că s-au încălcat şi prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, întrucât actul de ipotecă a fost redactat de notarul public, iar costurile de notariat au fost achitate de către împrumutat. Au arătat că orice clauză prin care doar o parte se obligă nu poate fi primită decât ca abuzivă şi în afara ordinii de drept, aceasta fiind situaţia prevederilor de la art. 5.2 şi art. 6.2 din Contract. Referitor la comisionul de rambursare, au considerat că este imparţial, illegal şi abuziv, în conformitate cu dispoziţiile art. 67 din O.U.G. nr. 50/2010. Referitor la solicitarea de obligare a pârâtelor la plata dobânzii legale, reclamanţii au considerat că pot angaja răspunderea civilă delictuală a băncii şi au invocat prevederile art. 3 şi art. 6 din O.G. nr. 13/2011.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 194 Cod procedură civilă, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 193/2000 şi ale Codului civil.

În dovedirea cererii, reclamanţii au solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtei şi cu expertiză contabilă.

Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin cererea depusă la data de 21.10.2013, în conformitate cu art. 200 alin. 2 Cod procedură civilă, reclamanţii au precizat valoarea pretenţiilor ca fiind de 8.648 CHF şi valoarea dobânzii legale ca fiind de -432,4 CHF, fără a putea preciza calcul exact.

La data de 20.11.2013, în conformitate cu art. 201 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâta O.B.R. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, referitor la perceperea comisionului de acordare a creditului, precum şi excepţia lipsei de obiect şi de interes cu privire la capetele nr. 1, nr. 3, nr. 5, nr. 7 şi nr. 8, susţinând că, începând cu data de 121.092010, în contractul de credit există inserată o formulă de calcul a ratei dobânzii formată din marja fixă+LIBOR 3L, astfel cum cer dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, susţinând că formula de calcul a dobânzii este clară, transparentă şi expres indicată în contract. A afirmat că reclamanţii nu au semnat actul adiţional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi nu au notificat banca în sensul că nu doresc să li se aplice prevederile actului adiţional, fiind aplicabile dispoziţiile art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010, iar clauza contractuală referitoare la dobândă are forma obţinută ca urmare a modificărilor aduse prin Ordonanţă. A menţionat că părţile au stabilit expres că rata anuală de dobândă este variabilă prin luarea în considerare a evoluţiei indicatorilor de referinţă, banca rezervându-şi dreptul de a revizui rata de dobândă, învederând că, în forma iniţială a contractului de credit, nu era definită o marjă a băncii, întrucât nu exista o prevedere legală care să stabilească această obligaţie. A invocat prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 3 lit. g şi lit. i din Directiva nr. 2008/48/CE, susţinând că atât dobânda, cât şi comisioanele ce fac obiectul litigiului reprezintă componente ale preţului creditului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv. A mai considerat că algoritmul solicitat de reclamanţi pentru formula de calcul a ratei dobânzii nu are nicio bază legală sau contractuală, obligaţia introducerii unei marje fixe fiind introdusă prin O.U.G. nr. 50/2010. Referitor la al doilea capăt de cerere, a învederat că informaţiile privind valoarea indicelui LIBOR sunt disponibile şi pot fi verificate pe web-site-ul http://www.bba.org.uk. Referitor la capătul nr. 8 a menţionat că, potrivit pct. 39 din Legea nr. 288/2010 şi prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de rambursare anticipată a fost eliminat din contractele de credit cu dobândă variabilă, prin efectul legii. A solicitat respingerea capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumelor de bani achitate de reclamanţi şi plata dobânzii legale, susţinând că plăţile au fost datorate în temeiul unui contract valabil încheiat între părţi, ale cărui prevederi au fost respectate de către pârâtă, şi a apreciat că sumele deja achitate nu pot fi restituite, având în vedere că contractele de credit sunt contracte cu executare succesivă.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 1141-art. 118, art. 5 şi art. 274 Cod procedură civilă, ale O.U.G. nr. 174/2008, ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale art. 969 şi următoarele, art. 1092 Cod civil.

În dovedirea întâmpinării, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a probei cu interogatoriul reclamanţilor.

Pârâta O.F.S. B. a fost citată prin mandatarul acesteia din România, respectiv pârâta O.B.R. S.A., în conformitate cu art. 155 alin. 1 pct. 13 teza finală Cod procedură civilă.

La data de 11.03.2015, reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate de către pârâtă, susţinând că marja unilaterală de 6,77 nu a fost niciodată acceptată de către reclamanţi, că aceştia nu au semnat actul adiţional, precum şi că marja băncii propusă este mai mare decât dobânda iniţială, neluând în calcul indicele de referinţă variabil.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 27.05.2014, reclamanţii au arătat că scopul urmărit este constatarea ca abuzivă a clauzei instituite în contractul de credit la art. 5.1. Au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât aceasta reprezintă o transpunere a Directivei nr. 2008/48/CE, a cărei aplicare se poate face cu succes chiar de la 1.01.2007, moment al aderării la U.E. a ţării noastre.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 1.09.2015, reclamanţii au indicat aplicarea marjei de calcul a băncii de 4,14 puncte procentuale, stabilită prin scăderea din dobânda totală de 6,99 PP a indicelui de referinţă variabil al valutei în cuantum de 2,865 la momentul apariţiei O.U.G.

Prin Încheierea din data de 27 mai 2014, instanţa a dispus unirea cu fondul a excepţiilor invocate de către pârâtă.

Instanţa a încuviinţat şi au fost administrate proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriile reciproce, la solicitarea ambelor părţi, precum şi proba cu expertiză contabilă judiciară, solicitată de reclamanţi.

Analizând probele administrate, instanţa reţine următoarele:

Între pârâta O.B.R. S.A. şi reclamanţii T.M. şi T.P.C., s-a încheiat Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008 (filele 12-24), având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 132.400 CHF, pentru o perioadă de 360 luni, în scopul satisfacerii nevoilor personale ale clientului sau ale familiei sale.

Prin clauza cuprinsă la art. 5 din Contractul de credit s-a prevăzut că, la data încheierii contractului, dobânda curentă este de 6,99 %, aceasta fiind variabilă în conformitate cu politica băncii şi putând fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (LIBOR pentru CHF), fără a exista consimţământul clientului. S-a stabilit că noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului, prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa specificată de acesta sau prin afişare la sediul unităţilor bancare. De asemenea, s-a prevăzut că, în cazul în care, ca urmare a modificării ratei dobânzii de către bancă, clientul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării privind modificarea dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă.

Prin clauza cuprinsă la art. 6.1 lit. b, s-a stabilit că, pentru creditul acordat, banca percepe comision de acordare de 2 %, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat, reclamanţii achitând cu acest titlu suma de 2.648 CHF, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de către expert contabil S.A. (filele 246-257).

Prin clauza cuprinsă la art. 6.1 lit. c, s-a stabilit că banca percepe comision de rambursare anticipată de 3 %, în cazul rambursărilor efectuate în primii 2 ani de la data tragerii creditului, de 2 %, în cazul rambursărilor efectuate în intervalul 2-5 ani de la data tragerii creditului, de 1 %, în cazul rambursărilor efectuate în intervalul 5-10 ani de la data tragerii creditului, de 0 %, în cazul rambursărilor efectuate ulterior primilor 10 ani de la data tragerii creditului.

Prin clauza cuprinsă la art. 6.2, s-a prevăzut că, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor, fără consimţământul clientului, noul nivel al comisioanelor urmând a fi publicat în tariful de taxe şi comisioane şi a fi afişat la sediile băncilor.

Prin Notificarea nr. 76780/08.09.2010, comunicată prin poştă la data de 16.09.2010 (filele 65-66), ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, pârâta le-a comunicat reclamanţilor punerea la dispoziţie a proiectului de act adiţionat la contractul de credit, aducându-le la dispoziţie şi dreptul de a rambursa creditul anticipat, fără perceperea comisionului de rambursare anticipată, precum şi faptul că va actualiza nivelul ratei de dobândă începând cu data de 1.10.2010 cu valoarea indicatorului de referinţă aferent valutei de acordare a creditului LIBOR CHF la 3 luni.

Actul adiţional nu a fost semnat de către reclamanţi, pârâta considerând că a operat acceptarea tacită a acestuia, în conformitate cu art. 95 alin. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010.

Ulterior, pârâta O.F.S. B.V., prin O.B.R. S.A., a încheiat cu reclamanţii Actele adiţionale nr. 1/5.09.2011, nr. 2/23.03.2012 şi nr. 2/26.10.2012 (filele 28-34), prin care s-a convenit suspendarea parţială a plăţii ratelor lunare de credit.

Prin notificarea nr. 668/29.09.2014 (fila 279), pârâta O.B.R. S.A., în calitate de agent al pârâtei O.F.S. B., a înştiinţat-o pe reclamanta T.M. despre faptul că, urmare a restanţelor înregistrate la Contractul de credit nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008, întregul credit a fost declarat exigibil anticipat, la data de 26.09.2014, intervenind cesionarea creanţei în cuantum de 141.597,43 CHF către O.F.Z..

La data încheierii Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008, valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 3 luni a fost de 2,13%, conform informaţiilor comunicate de pârâtă (fila 204).

Anterior comunicării către reclamanţi a notificării nr. 76780/08.09.2010, pârâta nu a procedat la modificarea ratei dobânzii anuale de 6,99%, până la această dată fiind achitate ratele în cuantumul prevăzut în scadenţarul întocmit cu prilejul încheierii contractului de credit.

Începând cu luna octombrie 2010, pârâta a procedat la variaţia trimestrială a ratei de dobândă, în conformitate cu variaţia indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, rata dobânzii anuale datorate de reclamanţi scăzând la 6,82%, conform Actului adiţional nr. 2/26.10.2012.

Pe perioada suspendării plăţii ratelor de credit, reclamanţii au achitat numai dobânda aferentă creditului nerestituit, aceasta fiind mai mică decât cea menţionată în contractul de credit iniţial, respectiv de 6,95%/an, de 6,81%/an şi de 6,82%/an, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de către expert contabil S.A. (filele 246-257).

Din raportul de expertiză contabilă judiciară reiese că, în perioada 28.03.2008-23.12.2013, reclamanţii au achitat în temeiul Contractului de credit nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008 suma de 51.539,72 CHF, din care comision de acordare în valoare de 2.648 CHF, capital în valoare de 5.880,11 CHF, dobânzi în valoare de 43.003,29 CHF, dobândă la credit restant în valoare de 4,66 CHF şi dobândă la dobânda restantă de 3,66 CHF.

În cazul în care rata anuală a dobânzii ar fi variat trimestrial, începând cu data încheierii contractului, fiind formată din marja fixă a băncii de 4,86% pe an şi indicele LIBOR CHF la 3 luni, reclamanţii ar fi avut de achitat cu titlu de dobândă suma de 39.942,84 CHF, rezultând o diferenţă de 3.550,5 CHF, astfel cum s-a stabilit de către expertul contabil judiciar.

Soluţionând cu prioritate excepţia prescripţiei, invocată de pârâta O.B.R. S.A. cu privire la restituirea comisionului de acordare, instanţa urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanţii solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit în temeiul Legii nr. 193/2000, prin care a fost realizată transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din data de 27.07.2000 pronunţată în cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero, Hotărârea din data de 26.10.2006 pronunţată în cauza Elisa Maria Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea din data de 4 iunie 2009 pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikné Győrfi), normele care reglementează clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ocrotesc un interes public, astfel încât cererea de constatare a caracterului abuziv beneficiază de un regim juridic similar cu cel al nulităţii absolute, dreptul consumatorului fiind imprescriptibil. În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de restituire a sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie nu a început să curgă, întrucât dreptul la acţiune se naşte la momentul constatării caracterului abuziv.

Soluţionând cu prioritate excepţiile lipsei de interes şi de obiect, invocată de pârâta O.B.R. S.A. cu privire la capetele nr. 1, nr. 3, nr. 5, nr. 7 şi nr. 8, instanţa urmează a le respinge ca neîntemeiate, având în vedere că, în urma constatării pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale privind variaţia dobânzii, reclamanţii solicită calcularea ratei dobânzii anuale prin aplicarea unei marje fixe a băncii de 4,14% pe an. Or, chiar din precizările depuse de pârâtă la data de 20.08.2014 (fila 194), reiese că aceasta a aplicat, începând cu luna octombrie 2010, o marjă fixă a băncii de 6,77%, astfel încât reclamanţii justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual care este echivalent cu avantajul material pe care l-ar obţine în cazul în care instanţa ar admite cererea de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, în drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 alin. 1 din această Lege stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, în ce priveşte noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din ambele reglementări rezultă aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În speţă, instanţa reţine că reclamanţii se circumscriu noţiunii de consumator în accepţiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât sunt persoane fizice şi au încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

Referitor la caracterul nenegociat, instanţa stabileşte că acesta se regăseşte cu privire la toate clauzele ce se solicită a fi constatate ca fiind abuzive, întrucât contractul de credit se încadrează în categoria contractelor preformulate, iar menţiunile privind obligaţia împrumutaţilor de plată a comisioanelor de acordare şi de rambursare anticipată şi cele privind faptul că banca poate modifica în mod unilateral rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare au fost stabilite unilateral şi anterior de către banca pârâtă, neputând fi modificate la solicitarea clienţilor.

Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune. 

Însă, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 şi art. 6 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008 era necesar ca reclamanţii să justifice şi să probeze faptul că aceste clauze prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Analizând clauza cuprinsă la art. 5 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008, instanţa constată că aceasta nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, având în vedere că nu exista posibilitatea aplicării ei efective, nefiind stabilită periodicitatea şi formula de calcul a modificării dobânzii în mod unilateral de către bancă.

În concret, această clauză nu a produs niciun efect în relaţiile contractuale dintre părţi, întrucât nu a fost aplicată de către pârâtă, rata anuală a dobânzii de 6,99%, specificată în contract, fiind menţinută până la modificarea acestuia ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Solicitarea reclamanţilor de înlăturare a acestei clauze, cu consecinţă inserării în contractul de credit a formulei de calcul în care rata dobânzii anuale să fie compusă din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi din marja băncii de 4,14% este neîntemeiată, întrucât, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale conduce la lipsirea de efecte a acestora, iar nu la modificarea lor, urmând să se aprecieze dacă contractul poate continua în condiţiile în care nu vor mai fi aplicate clauzele abuzive.

 În cauză, având în vedere că nu s-a solicitat desfiinţarea întregului contract de credit, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii ar avea ca şi consecinţă continuarea raporturilor contractuale cu aplicarea ratei dobânzii anuale de 6,99%, menţionată în contractul iniţial, acest aspect nefiind în favoarea consumatorului care a achitat o dobândă calculată în funcţie de rata dobânzii anuale de 6,82%, conform Actului adiţional nr. 2/26.10.2012.

Instanţa mai reţine că prevederile contractului iniţial nu cuprind obligaţia băncii de a modifica trimestrial rata dobânzii anuale, în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, o asemenea obligaţie neputând fi stabilită retroactiv, în procedura reglementată de Legea nr. 193/2000, atâta vreme cât pârâta nu a înţeles să efectueze nicio creştere a dobânzii contractuale.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, în cauza C-618/10 (Banco Español de Crédito SA împotriva lui Joaquín Calderón Camino), a hotărât că articolul 6 alin. 1 din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Susţinerile reclamanţilor privind faptul că valoarea iniţială a marjei fixe a băncii a fost de 4,14% sunt neîntemeiate, având în vedere că în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008 nu există nicio clauză referitoare la o asemenea valoare, stabilirea marjei fixe a băncii fiind impusă ulterior încheierii contractului, prin dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Invocarea de către reclamanţi a încheierii Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008 cu încălcarea prevederilor Legii nr. 174/2008 şi a O.U.G. nr. 50/2010 este vădit neîntemeiată, având în vedere că cele două acte normative au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit, la data de 27.12.2008, respectiv la data de 21.06.2010. În conformitate cu art. 15 alin. 2 din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, astfel încât actele normative invocate de către reclamanţi nu pot fi aplicate retroactiv pentru a se analiza valabilitatea modalităţii în care s-a stabilit variaţia dobânzii legale prin contractul de credit încheiat înainte de adoptarea şi intrarea lor în vigoare.

Din aceleaşi considerente, sunt vădit neîntemeiate şi susţinerile reclamanţilor în sensul că Directiva nr. 2008/48/CE ar fi trebuit să se aplice începând cu data de 1.01.2007, având în vedere că aceasta a fost adoptată la data de 23 aprilie 2008, ulterior încheierii contractului de credit din 25.03.2008, precum şi că s-a acordat statelor membre o perioadă de transpunere până la data de 12 mai 2010. De altfel, prin art. 30 alin. 1 din Directiva nr. 2008/48/CE, s-a prevăzut expres că aceasta nu se aplică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a măsurilor naționale de punere în aplicare, cu excepţia art. 11, 12, 13 şi 17, art. 18 alin. 1 a doua teză şi art. 18 alin. 2, care se aplică și contractelor pe durată nedeterminată existente la data la care intră în vigoare măsurile naționale de punere în aplicare, situaţia reclamanţilor nefiind circumscrisă acestei excepţii, întrucât contractul de credit a fost încheiat pentru o durată determinată de 30 de ani.

În ceea ce priveşte Directiva nr. 93/13/CEE, instanţa reţine că, din punct de vedere al aplicării în timp, aceasta este incidentă contractului de credit dedus judecăţii, fiind transpusă prin Legea nr. 193/2000, care a intrat în vigoare la data de 10 decembrie 2000. Însă, nici actul normativ european şi nici cel prin care s-a realizat transpunerea în dreptul intern nu conţin nicio dispoziţie referitoare la formula de calcul a ratei dobânzii variabile care să justifice solicitarea reclamanţilor de stabilire a unei marje fixe a băncii pentru perioada anterioară intrării în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

În consecinţă, având în vedere că prin modalitatea de stabilire a variaţiei dobânzii conform art. 5 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008 nu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, este neîntemeiată solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv cu privire la această clauză.

Neexistând niciun temei legal sau contractual pentru stabilirea formulei de calcul a ratei dobânzii anuale prin includerea unei marje fixe a băncii de 4,14%, sunt neîntemeiate solicitările formulate de reclamanţi prin primele cinci capete de cerere, astfel cum au fost precizate.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă la art. 6.1 lit. b din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008, prin care a fost stabilită obligaţia împrumutatului de a achita comisionul de acordare de 2% din creditul acordat, instanţa constată că nu are caracter abuziv, reprezentând preţul pe care l-a perceput instituţia financiară pentru prestarea serviciilor legate de acordarea creditului.

În acest sens, instanţa reţine că obligaţia de plată de către reclamanţi a comisionului de acordare, precum şi modalitatea de calcul al acestuia au fost stabilite în mod clar şi inteligibil prin clauza contractuală analizată, cu respectarea art. 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992 şi art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa consideră neîntemeiate susţinerile reclamanţilor privind încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, întrucât acestea se aplică creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, pe când contractul de credit analizat a fost acordat pentru satisfacerea nevoilor personale ale împrumutatului. Totodată, textul de lege invocat de reclamanţi permite stabilirea în sarcina împrumutatului a cheltuielilor aferente întocmirii dosarului, comisionul de acordare fiind inclus în aceste cheltuieli şi fiind adus la cunoştinţa împrumutaţilor.

Valabilitatea clauzei analizate nu este afectată de prevederile art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a reglementat obligaţia unităţilor bancare de a stabili comisionul de analiză dosar în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit, întrucât această dispoziţie legală a intrat în vigoare după încheierea contractului de credit şi după perceperea de către pârâtă a comisionului de acordare, neputând fi aplicată retroactiv.

În consecinţă, având în vedere că reclamanţii au cunoscut obligaţia de a achita comisionul de acordare încă de la data semnării contractului de credit, că această obligaţie a fost exprimată în mod clar şi inteligibil, nelăsând loc niciunui dubiu, că valoarea şi modalitatea de stabilire a comisionului sunt menţionate expres în contract, precum şi că dispoziţiile speciale prevăzute de art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu sunt aplicabile contractului de credit încheiat între părţi, instanţa stabileşte că nu este abuzivă clauza cuprinsă la art. 6.1 lit. b din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008.

În ceea ce priveşte clauzele cuprinse la art. 6.1 lit. c şi art. 6.2 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008, instanţa constată că nu au caracter abuziv, întrucât reclamanţii nu au dovedit existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în conformitate cu art. 4 alin. 1 şi alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, reclamanţii nici măcar nu au invocat faptul că au încercat rambursarea anticipată a creditului de care au beneficiat sau că pârâtele ar fi încasat vreo sumă de bani cu titlu de comision de rambursare anticipată sau alte comisioane sau taxe modificate în mod unilateral.

Aceste clauze nu au produs şi nu mai pot produce niciun efect juridic, având în vedere că contractul de credit a încetat ca urmare a declarării scadenţei anticipate, precum şi că, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de rambursare anticipată nu mai poate fi perceput pentru contractele de credit cu dobândă variabilă, conform art. 68 lit. c din O.U.G. nr. 50/2010, care se aplică şi contractelor de credit în curs de derulare, potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Având în vedere caracterul neîntemeiat al capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind modalitatea de calcul a ratei dobânzii anuale şi obligaţia de plată a comisioanelor de acordare şi de rambursare anticipată, instanţa constată că nu este aplicabil principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, sumele achitate de reclamanţi fiind datorate, iar graficul de rambursare fiind întocmit cu respectarea clauzelor contractuale valabile, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiate şi capetele de cerere accesorii având ca obiect obligarea băncii la inserarea altei formule de calcul privind rata dobânzii, restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor pretins abuzive şi a dobânzii legale aferente.

Pentru toate motivele expuse, constatând şi că cererea de chemare în judecată, pe lângă multiplele erori gramaticale şi de exprimare, este lipsită de orice coerenţă juridică şi de o minimă argumentare în drept raportată la situaţia concretă a Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1120/7997 din 25.03.2008, instanţa urmează să o respingă, în integralitate, ca neîntemeiată.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, culpa procesuală le aparţine reclamanţilor, conform art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, fiind neîntemeiată şi solicitarea acestora de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa va constata că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca neîntemeiate excepţia prescripţiei, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect, invocate de pârâtă O.B.R. S.A.

Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii T.M., având …., cu domiciliul în …., şi T.P.C., având CNP …, cu domiciliul în …, ambii cu domiciliul ales la …., în contradictoriu cu pârâtele O.B.R. S.A., având C.U.I. …. înmatriculată la O.N.R.C. sub nr. …, cu sediul în …., şi O.F.S. B., înregistrată în Registrul Comerţului din Amsterdam sub nr. …, cu sediul în …., prin mandatar O.B.R. S.A., cu sediul în …..

Constată că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul şi motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15.09.2015.