Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 46572/299/2015, la data de 27.05.2015, reclamantul C.D.F. a chemat în judecată pârâta P.B.R. S.A. si pârâta P.B.R. S.A. PRIN SUCURSALA PETROŞANI,solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
– în principal, să oblige pârâtii la convertirea in RON a creditului in suma de 22.575 CHF la cursul de schimb valutar CHF-RON de la data încheierii contractului de imprumut din 22.08.2008;
– în subsidiar, să oblige pârâtii la calcularea si încasarea de la data prezentei si până la achitarea integrală a împrumutului, ratele la cursul de schimb valutar CHF-RON de la data încheierii contractului de împrumut din 22.08.2008;
– să oblige pârâtii la modificarea / eliminarea din contractul de imprumut de nevoi personale nr. 2202000000646504 din 22.08.2008 a clauzelor abuzive de la art. 3.2 (modalitatea de calcul a dobânzii variabile), art. 8.4 (rata de schimb), art. 8.6 (dobânzi penalizatoare) si art. 6 (dobânda anuală efectivă);
– să oblige pârâtii la plata despăgubirilor constând in sumele achitate in plus faţă de cursul de schimb valutar CHF-RON de la data incheierii contractului de imprumut -22,08.2008, pentru perioada 22.08.2008 – 25.05.2015 si in continuare;
– obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 22.08.2008, reclamantul a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 2202000000646504 limita creditului acordat fiind de 22.575 CHF, durata creditului 120 luni.
Susţine reclamantul că clauzele ce permit băncilor modificarea in mod unilateral a cuantumului dobânzilor sunt abuzive, deoarece este evident că asemenea clauze sunt cuprinse în contracte preformulate, cărora le lipseşte caracterul negociat.
Contractul de credit cu dobânda variabila ar trebui sa conţină clauze care sa confere dobânzii cel puţin un caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părţile contractante sa poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului, sa determine in mod obiectiv întinderea acesteia (respectiv cuantumul dobânzii).
Se arată totodată că este abuzivă şi clauza referitoare la rata de schimb prevăzută la art. 8.4 si clauza referitoare la DAE, stipulată discretionar de bancă.
De asemenea, a precizat că la data contractării, valoarea CHF era de 2,1736 lei, in prezent, la 24.02.2015, cursul fiind de 4,2731 lei, astfel că se impune denominarea in moneda natională a plăţilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, OUG nr. 50/2010, Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar.
În susţinerea cererii, au fost ataşate înscrisuri în copii certificate pentru conformitate cu originalul (filele 7-14).
La data de 2.07.2015, pârâta P.B.R. S.A. a depus întâmpinare în dosar, prin care a solicitat respingerea ca lipsite de interes a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind caracterul variabil al dobânzii, respingerea capetelor de cerere ca neintemeiate, cu cheltuieli de judecată.
In apărare, a precizat că la data contractării, reclamantul a optat pentru un produs de creditare cu dobândă variabilă, optiunea fiind liber exprimată. Ulterior, contractul a fost aliniar prevederilor OUG nr. 50/2010, rata dobânzii fiind stabilită in functie de indicele de referinta Libor la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii. Clauzele contestate nu sunt abuzive, au fost respectate prevederile legale.
In drept, a invocat Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, OUG nr. 50/2010, Codul civil 1864.
In dovedire, pârâta a depus înscrisuri.
La data de 24.07.2015, reclamantul a depus Răspuns la Intâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei si admiterea cererii de chemare in judecată.
In cauza a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat, instanţa reţine următoarele:
În fapt, la data de 22.08.20087, între părţi, s-a încheiat Contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 2202000000646504, prin care a fost acordat reclamantul un credit de 22.575 CHF, pe o durată de 120 luni, rata dobânzii pentru primele 80 de luni fiind de 11,25%, iar pentru ultimele 40 de luni de 8,95%, dobânda anuală efectivă (DAE) de 13,24 % (fila 14).
I. Referitor la solicitările reclamantului având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, denominarea în moneda natională a plăţilor şi restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar :
Clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speţa de faţă, deprecierea este suportată de reclamant).
Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, reclamantlu fiind obligat la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Analiza cu privire la impactul financiar privind moneda de împrumut a fost făcută de reclamant anterior acordării creditului, având în vedere solicitarea acordării în franci elveţieni a unui credit ipotecar, împrumutatul asumându-şi aceste riscuri ale produsului de creditare.
Instanţa are în vedere că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditului, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb (naţională sau în valută), alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditele cu caracteristicile pe care le-au considerat potrivite nevoilor lor. Astfel, în speţa de faţă, instanţa stabileşte, în afara oricărui dubiu, că acordarea creditelor în moneda CHF s-a făcut la solicitarea reclamantului, acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.
Această opţiune a fost făcută conştient de către consumator, în considerarea avantajelor pe care acest tip de credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât si de alţi furnizori de produse bancare: cost mai redus şi acces la o sumă mai mare de bani.
Prin urmare, instanţa nu va reţine lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului şi riscul valutar, fiind evident faptul că a fost opţiunea împrumutatului de a accesa un credit în franci elveţieni.
Întrucât cele trei condiţii pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată, în concret, de către judecător ca fiind abuzivă trebuie îndeplinite cumulativ, neputându-se reţine lipsa de negociere în speţa de faţă, instanţa va concluziona că obligaţia reclamantului de restituire a împrumuturilor în moneda în care au fost acordate nu poate fi considerată o clauză abuzivă.
În ce priveşte aprecierea cursului francului elveţian, instanţa reţine că această creştere a fost determinată de un context internaţional, străin de vreo acţiune sau inacţiune a băncii, clauzele în discuţie nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reţinut şi faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoana fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcţie de moneda în care se acordă creditul şi de evoluţia sa pe piaţa financiară.
Astfel, reclamantul nu a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.
Raportat la speţa dedusă judecăţii, instanţa constată că reclamantul şi-a însuşit contractul de credit în cuprinsul cărora este inserată clauza privind suportarea riscului valutar (art. 8.1 din Contractul de credit), aceasta fiind o clauză uşor de parcurs, fiind necesar doar un minim de interes şi de atenţie.
Clauza privind riscul valutar, clauză cu conţinut clar şi inteligibil, îmbracă forma unei clauze de impreviziune, admisă unanim de doctrina şi practica judiciară, clauză perfect admisibilă şi în speţă, având în vedere durata îndelungată a contractelor încheiate între părţi (120 de luni), în decursul căreia sunt posibile modificări însemnate şi imprevizibile ale condiţiilor sociale şi economice, faţă de cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.
În ceea ce priveşte posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă şi abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanţă, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situaţie subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toţi clienţii băncii. În plus, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau şi de către bancă.
În speţa de faţă, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantului suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menţinându-se aceeaşi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plăţii.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantului. La data scadentă a ratei lunare, acesta este obligat să depună suma datorată în franci elveţieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată in franci elveţieni şi, conform înţelegerii parţilor, rambursarea se face în aceeaşi monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere şi la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor. Or, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elveţieni, nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeaşi sumă de bani în aceeaşi valută primită.
Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma BNR nr. 10/2005, Norma BNR nr. 20/2006, Regulamentul BNR nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanţa va reţine că aceasta este contrară clauzei cuprinse la art. 8.1 din Contractul de credit din 22.08.2008, clauză care este valabilă, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 şi de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că creditul au fost acordat de către banca pârâtă în franci elveţieni, fiind virate în contul reclamantului suma de 22.575 CHF, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii. Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat şi tras efectiv în CHF, astfel încât şi rambursarea lui se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare.
Prin urmare, în speţă nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat” în CHF, cum se încearcă să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. ,,Denominat’’ înseamnă că suma creditului a fost înregistrată şi calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului (adică, suma efectiv primită de client) şi restituirea creditului prin plata ratelor s-ar face în moneda naţională.
Aceasta este de altfel diferenţa esenţială dintre situaţia dedusă judecăţii în prezentul dosar şi situaţia din Ungaria, vizată prin hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza C – 26/13, Kásler împotriva băncii. În timp ce în Ungaria reclamanţii au primit împrumutul în moneda naţională (forinţi), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referinţă, în România, Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operaţiuni, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 şi alin. 11 din Regulamentul valutar nr. 4/2005, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută, iar plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu). Însă, conform art. 3 alin. 2 din Regulament, toate celelalte operaţiuni între rezidenţi care nu fac obiectul alin. 1 şi alin. 11 pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută.
Pe de altă parte, situaţia diferită rezultă din chiar cuprinsul hotărârii C.J.U.E. din 30 aprilie 2014 pronunţată în cauza 26/13 (invocată de reclamanţi), în care bancă maghiară a acordat un contract de împrumut ipotecar în valoare de 14.400.000 de forinţi maghiari (HUF) (aproximativ 46.469 EUR), al cărui echivalent în franci elveţieni (CHF) a fost stabilit la 94.240,84 CHF, iar potrivit contractului împrumutaţii au luat act că, în afară de cuantumul împrumutului, dobânzile aferente, cheltuielile de administrare, precum şi dobânzile de întârziere şi celelalte cheltuieli se stabilesc în CHF. Totodată, acel contract prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat de bancă în ziua deblocării fondurilor, iar reclamanţii au contestat în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF, prevalându-se de natura abuzivă a acestei clauze, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat la punerea la dispoziţie a împrumutului.
Prin urmare trebuie evitată o confuzie între situaţia din speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar şi cea cu totul diferită din speţa Kásler adusă în faţa C.J.U.E. (care, de altfel nici nu a statuat nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise şi nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat
contractual), ci doar a explicitat unele noţiuni generale din Directiva nr. 1993/13/CEE, în sensul că articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că: termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13.
De asemenea, C.J.U.E. a stabilit că articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.
Cu privire la articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13 s-a arătat că trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
În speţă, în virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele considerate ca fiind abuzive de către reclamant, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni) nu sunt nelegale, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, situaţiei din prezenta cauză nefiindu-i aplicabilă interpretarea dată art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin Hotărârea C.J.U.E. din 30 aprilie 2014 pronunţată în cauza 26/13, întrucât aceştia au primit suma împrumutată în franci elveţieni, iar nu în moneda naţională, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reţine o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Pentru aceste considerente, având în vedere că prin formularea acestor petite, se urmăreşte de către reclamant modificarea contractului de credit, deşi clauzele care stipulează obligativitatea rambursării creditului în moneda în care au fost acordate nu sunt abuzive, solicitarea acestora fiind contrară art. 969, art. 1073 şi art. 1578 Cod civil din 1864, instanţa va respinge ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, denominarea în moneda natională a plăţilor şi restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar.
II. Referitor la solicitarea reclamantului de modificare / eliminare din contractul de împrumut de nevoi personale nr. 2202000000646504 din 22.08.2008 a clauzelor abuzive de la art. 3.2 (modalitatea de calcul a dobânzii variabile), art. 8.4 (rata de schimb), art. 8.6 (dobânzi penalizatoare) si art. 6 (dobânda anuală efectivă) :
Instanţa reţine faptul că Legea nr.193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziţionează mărfuri şi servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale şi împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esenţiale din contracte”.
Prin urmare, reglementarea analizată asigură protecţia a consumatorilor angajaţi în raporturi juridice generate de contracte de adeziune încheiate cu profesionişti, acestea având un conţinut prestabilit şi care se încheie în mod curent prin aderarea consumatorului la clauzele impuse, fără o negociere directă a acestora.
Art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că, pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii:
(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; (3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei credinţe.
În privinţa caracterului nenegociat al clauzelor contractuale, instanţa are în vedere, în primul rând, dispoziţiile legale din legislaţia specială internă (art. 4 alineatele 2 şi 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Prin urmare, prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară.
De altfel, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, esenţială pentru acest aspect este dovada asupra posibilităţii consumatorului de a influenţa natura ei (de a putea obţine excluderea acestei clauze din convenţia de credit).
În privinţa condiţiilor privind dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe, instanţa reţine că acest dezechilibru contractual presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special, de echivalenţa şi reciprocitatea prestaţiilor; în analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conţinutul drepturilor sau obligaţiilor părţilor, valoarea la care acestea se raportează, precum şi existenţa clauzelor prin care nu se acordă aceleaşi drepturi ambelor părţi contractante.
Cu referire la buna credinţă instanţa are în vedere considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Prin urmare, în cauză, trebuie analizat dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului.
1)Astfel, prima clauză contestată de către reclamant este cea prevăzute de art. 3.2. – Rata dobânzii: În primul rând, se consideră că, faţă de tipul de produs bancar oferit reclamantului şi condiţiile particulare stipulate, aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, şi nu oferă pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente şi, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantului.
Aşa cum se arăta la începutul considerentelor prezentei hotărâri, pârâta a acordat reclamantului un credit de 22.575 CHF, pe o durată de 120 luni, rata dobânzii pentru primele 80 de luni fiind de 11,25%, iar pentru ultimele 40 de luni de 8,95%.
Se reţine faptul că s-a stipulat în mod expres că „dobânda este variabilă, fiind diferenţiată ca nivel in doua perioade (primele 80 de luni, ultimele 40 de luni)”
Aşadar, reclamantul a beneficiat de creditare, cunoscând încă de la momentul contractării faptul că aceasta are un caracter variabil şi a acceptat o astfel de ipoteză.
La data de 31.12.2008, banca i-a trimis reclamantului Notificare prin care i-a adus la cunostinţă că incepând cu 31.12.2008, marja băncii va fi majorată de la 11,25% la 12%, pentru primele 2/3 din contract, si de la 8,95% la 9,6% pentru ultima treime a contractului.
Mai mult, la data de 19.09.2010, marja băncii pentru primele 2/3 ale contractului a fost diminuată de la 12% la 11,90%, iar de la 9,6% la 9,4%.
Ulterior OUG nr. 50/2010, contractul a fost aliniat noilor prevederi, rata dobânzii fiind stabilită în functie de indicele de referinţă LIBoR la 3 luni, la care se adugă marja fixă a băncii pe toată durata contractului.
In cauză, în lipsa unor motive pertinente, instanţa de judecată nu poate cenzura voinţa părţilor, respectiv caracterul variabil al marjei, ci poate doar eventual constata caracterului abuziv al unei astfel de clauze, cu consecinţa înlăturării acesteia din contract, urmând ca părţile, prin acelaşi acord de voinţă exprimat la încheierea contractului să negociere în continuare condiţiile de derulare a contractului.
În niciun caz însă instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor, prin determinarea unei noi formule de calcul, indiferent că se solicită acest lucru pentru trecut sau pentru viitor.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, CJUE a pronunţat şi Hotărârea din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, statuând că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze”. În motivarea acestei hotărâri, Curtea a reţinut că din textul art.6 alin.1 din Directivă, rezultă că „instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în masura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.
Din această interpretare dată de CJUE rezultă fără echivoc că, în situaţia în care instanţa naţională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanţelor naţionale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive.
Mai mult, aşa cum se arăta mai sus, reclamantul şi-a exercitat opţiunea în sensul că a ales o variantă de creditare în care dobânda era variabilă si revizuibilă, iar cuprinsul art. 3 si art. 8 din contract sunt descrise pe larg toate aspectele incidente, astfel încât reclamantul şi-a asumat şi riscurile legate de creşterea dobânzii, respectiv riscul existenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, astfel încât cerinţa existenţei relei credinţe a pârâtei nu este îndeplinită în cauză.
Fiind voinţa părţilor sub aspectul modalităţii de calcul al dobânzii, cunoscută reclamantului din momentul încheierii convenţiei, instanţa apreciază că nu au fost conferite suficiente argumente de către reclamant prin prisma cărora să se poate constata caracterul abuziv al acestei clauze, prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi a relei credinţe a profesionistului bancar.
Pentru aceste considerente nu poate fi primită nici cererea reclamantului de obligare a pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit şi la ajustarea nivelului dobânzii conform prevederilor contractuale şi legale.
Bineînţeles că nimic nu opreşte părţile contractante să negocieze pentru viitor alte criterii în funcţie de care să fie stabilit caracterului variabil al dobânzii, respectiv să agreeze o altă formulă de calcul transparentă a dobânzii.
2) Clauza inserată la art. 8.4. : „Împrumutatul mandatează Banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului deschis la Bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/co-plătitor, garant, la scadenţele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, Banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând rata de schimb a bâncii şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării sau alte taxe, după caz”.
Acesta clauză reglementează atât obligaţia împrumutatului de a avea în cont la scadenţa fiecărei rate suma necesară pentru efectuarea plăţii parţiale scadente, cât şi un mandat dat Băncii de toţi cei care şi-au asumat obligaţia de restituire a debitului de a debita orice cont în vederea efectuării plăţii parţiale scadente, precum şi posibilitatea Băncii de a utiliza disponibilităţile băneşti ale debitorilor deţinute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de Bancă.
Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligaţie caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanţie personală.
Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanţa poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Aşadar, instanţa va analiza dacă prin ea însăşi, clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
În cauza dedusă judecăţii, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a art. 6.3 alin. 3, obligaţia de achiziţionare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadenţă (CHF), prin folosirea de către Bancă, în temeiul autorizării primite de la titularii conturilor în temeiul art. 8.4, a sumelor aflate în conturile curente ale împrumutatului/co-plătitorului/garantului, după caz, la cursul de schimb al Băncii pârâte, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de cauza situaţia de fapt din cauza Kásler şi Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauzele de art. 8.4 din contractul de credit, care instituie obligaţia împrumutatului (şi a debitorilor accesorii) de a restitui creditul în CHF şi totodată, implicit, şi obligaţia de a suporta şi diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remuneraţie pentru o prestaţie efectuată de Bancă, ci o prestaţie caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 8.4, în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de Bancă în numele şi pe seama clientului, în baza autorizării date. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligaţia de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziţionarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadenţă.
De altfel, clauza de la art. 8.4 din contractul de credit nu sunt aplicabile decât în subsidiar, în situaţia în care nu sunt incidente prevederile art. 8. 1, respectiv atunci când împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenţei ratei în contul curent suma necesară efectuării plăţii parţiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obţină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii şi să alimenteze la scadenţă contul curent în această monedă, în vederea efectuării plăţii.
3) Referitor la art. 8.6 (dobânzi penalizatoare), instanţa reţine faptul că, în cauză, reclamantul nu a probat în cauză dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, faţă de prevederile art. 969 C.civil, şi libertatea părţilor de a conveni reglementarea unor clauze penale.
În plus, prin actul adiţional de aliniere la prevederile OUG nr. 50/2010, s-a adus şi reglementări distincte, privind plafonarea dobânzii penalizatoare pentru anumite cazuri justificate, conform art. 38 (3) din OUG nr. 50/2010.
4) Referitor la art. 6 (dobânda anuală efectivă), instanţa constată că reclamantul nu a motivat în ce constă caracterul abuziv al acesteia, drept umrare nu se mai impune analizarea acesteia.
Concluzionând, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor contestate. Totodată, nu se justifică nici solicitarea reclamantului de convertire a creditului în lei, la cursul de schimb de la data încheierii contractului. Aceasta ar semnifica o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni unui principiu consacrat pe cale legală, de Codul civil, şi anume principiul nominalismului monetar.
Totodată, în condiţiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia drepturilor consumatorilor, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din Codul Civil de la 1864, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază neîntemeiată cererea formulată de reclamant, urmând a o respinge ca atare.
Potrivit art. 453 alin. 1 NCPC, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Văzând aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că reclamantul a pierdut procesul, instanţa va dispune obligarea acestuia la plata către pârâtă a sumei de 6.301,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocaţial.
Având în vedere că în şedinţa publică din 25.09.2015 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta P.B.R. SA PRIN SUCURSALA PETROŞANI, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.D.F., cu domiciliul ales în …, în contradictoriu cu pârâta P.B.R. S.A., cu sediul ales ….
Obligă reclamantul să plătească pârâtei cheltuielile de judecată în cuantum de 6.301,40 lei.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta P.B.R. SA PRIN SUCURSALA PETROŞANI, cu sediul in …., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16.10.2015.
Preşedinte, Grefier,
