Intervertirea obligaţiei de a face în dezdăunări nu permite repararea prejudiciului deja acoperit, textul prevăzut de dispoziţiile art. 1073 din Codul civil enunţând două alternative, respectiv: îndeplinirea exactă a obligaţiei sau dezdăunarea, în caz de neexecutare.
(Decizia nr. 992 din 5 septembrie 2002 — Secţia a V-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 2927 din 1 martie 2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a respins acţiunea formulată de S.C. “M.l.” S.A. împotriva pârâtei A.P.A.P.S., ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a reţinut că pârâta a oferit spre vânzare pachetul de acţiuni pe care-l deţinea la S.C. “M.U.” S.A., alegând în acest scop procedura negocierii directe cu ofertanţii. Această procedură a negocierii directe s-a desfăşurat în mai multe etape, respectiv la 31.03.1998, 30.04.1998 şi 06.05.1998.
Comisia de negociere a apreciat, ţinând cont de oferta reclamantei din 31 martie 1998 şi de oferta firmei “W.” din 6 mai 1998, că aceasta din urmă are un punctaj superior, drept pentru care s-a încheiat, la data de 18 iunie 1998, Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 354 dintre pârâtă şi firma “W.”.
Din Sentinţa civilă nr. 690 din 31.03.2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, sentinţă rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie, s-a mai reţinut că reclamanta a solicitat, la data de 10.07.2000, obligarea pârâtei la plata daunelor-interese şi a dobânzii comerciale până la executarea obligaţiei de plată, arătând în motivarea cererii că pârâta a refuzat constant încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, potrivit Sentinţei civile nr. 53/1999 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia comercială (sentinţă care a fost casată prin Decizia nr. 2945 din 18.05.2001 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia comercială).
Prin Sentinţa nr. 690 din 31.03.2001, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 17.512.435.300 lei cu titlu de despăgubiri civile şi la plata sumei de 4.597.014.266 lei cu titlu de dobândă legală pentru perioada 01.04.2000- 31.12.2000, reţinându-se că singura alternativă a reclamantei, în situaţia refuzului categoric al pârâtei de a obligaţiei de a face, este obţinerea daunelor compensatorii.
Reclamanta a pornit executarea silită în baza Sentinţei civile nr. 690/2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, pârâta achitând contravaloarea despăgubirilor şi a dobânzilor în cuantum de 22.279.999.386 lei, conform Ordinului de plată nr. 18 din 09.11.2001, acceptat la plată de – Sucursala Municipiului Bucureşti.
Faţă de această situaţie de fapt reţinută, Tribunalul Bucureşti, analizând excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă, a considerat-o neîntemeiată, motivând că atâta vreme cât reclamanta a participat la negociere cu intenţia de a cumpăra pachetul de acţiuni deţinut de pârâtă şi a obţinut în prima etapă, desfăşurată la 31.03.1998, un punctaj superior faţă de celălalt ofertant, rezultă că reclamanta are interes în promovarea acţiunii.
Cât priveşte admisibilitatea cererii, instanţa de fond, văzând că reclamanta, pe calea unei acţiuni în justiţie (soluţionată prin Sentinţa nr. 690/2001), şi-a manifestat voinţa, în sensul schimbării obligaţiei de a face în dezdăunări, ca urmare a refuzului clar al pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, iar despăgubirile în cuantum de 22.279.999.386 lei au şi fost achitate cu Ordinul de plată nr. 18 din 09.11.2001, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a considera inadmisibilă cererea reclamantei, Tribunalul Bucureşti -Secţia comercială a avut în vedere dispoziţiile art. 1075 din Codul civil, deoarece reclamanta nu putea obţine repararea aceluiaşi prejudiciu de două ori.
S-a avut în vedere şi faptul că pachetul de acţiuni deţinut de pârâtă la S.C. “M.U.” S.A. a ieşit din patrimoniul acesteia prin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 354 din 18.05.1998, cu firma “W.”.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. “M.l.” S.A., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
în susţinerea temeiului de drept prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurenta arată că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1075 din Codul civil întrucât, pentru a se recurge la acest mijloc legal pus la dispoziţia creditorului pentru a sili debitorul la executare, trebuie mai întâi să existe obligaţia iniţială, care nu a fost executată şi pentru care creditorul să solicite despăgubiri compensatorii.
Instanţa a considerat că nu există obligaţia pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare ca obligaţie iniţială, conform Hotărârii Guvernului nr. 55/1998, deşi a constatat că reclamanta îşi justifică interesul în promovarea acţiunii ca urmare a participării la procesul de negociere.
Acţiunea formulată nu poate fi inadmisibilă câtă vreme Sentinţa nr. 690 din 31.03.2001, prin care pârâta a fost obligată la dezdăunări, a fost dată pe baza Sentinţei civile nr. 53/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţă casată pe motive de competenţă materială, astfel că numai printr-o nouă hotărâre judecătorească se poate stabili sau nu obligaţia pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 1075 din Codul civil şi din perspectiva faptului că schimbarea în dezdăunări a obligaţiei de a face este o manifestare de voinţă a creditorului, subsecventă stabilirii obligaţiei iniţiale numai în cazul executării silite, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5803 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Numai dacă subzistă obligaţia de a face, subzistă şi obligaţia debitoarei la plata de daune-interese.
Analizând recursul declarat în raport de actele şi lucrările cauzei şi temeiurile de drept invocate de recurentă, Curtea a constatat că este nefondat.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din este neîntemeiat pe considerentul că instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile art. 1075 din Codul civil în contextul analizării situaţiei de fapt şi, în principal, al voinţei manifestate de creditorul obligaţiei de a face, S.C. “M.l.” S.A.
Instanţa fondului nu a făcut confuzie între dreptul subiectiv al reclamantei de a cere obligarea pârâtei să încheie contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni şi înlocuirea acestui drept de creanţă (obligaţie de a face) cu altă creanţă constând într-o sumă de bani, ci a înţeles corect din ansamblul probator că, urmare a refuzului constant şi categoric al pârâtei de a executa obligaţia de a face, creditorul a ales alternativa dată de lege, şi anume obligarea debitoarei la dezdăunări (daune-interese compensatorii care să reprezinte echivalentul bănesc al pachetului de acţiuni de 50,97%) în sumă de 22.279.999.386 lei, care au fost achitate de pârâtă cu Ordinul de plată nr. 18 din 09.11.2001.
Acţiunea reclamantei este neîntemeiată, deoarece aceasta omite elementul esenţial, şi anume că, manifestându-şi voinţa proprie, creditoarea obligaţiei de a face (reclamanta) a cerut schimbarea acestei obligaţii într-una de dezdăunare prin cererea înregistrată la data de 10.07.2000, deşi A.P.A.P.S. declarase recurs în 18.01.2000 împotriva Sentinţe civile nr. 53/1999.
Acţiunea formulată de recurenta-reclamantă, care a făcut obiectul Dosarului nr. 10603/2000 ce s-a materializat prin Sentinţa civilă nr. 690 din 31 ianuarie 2001, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073, aii. 1075 din Codul civil şi art. 43 din Codul comercial şi susţinută pe considerentul că pârâta A.P.A.P.S., deşi notificată de două ori, refuză în mod constant şi categoric executarea obligaţiei de a face, situaţie în care singura alternativă dată de lege este obligarea la plata daunelor compensatorii.
Aşadar, voinţa reclamantei de a schimba o creanţă cu alta este fără dubiu câtă vreme aceasta nu a aşteptat să se soluţioneze nici recursul ce făcea obiectul dosarului Curţii Supreme de Justitiei, depunând acţiunea în dezdăunări în 10.07.2000.
După cum este lesne de observat, acţiunea s-a depus după declararea recursului de către A.P.A.P.S. (18.01.2000) şi după primul termen de judecată acordat în recurs (22.06.2000), termen la care S.C. “M.l.” S.A. s-a opus suspendării executării Sentinţei civile nr. 53/1999 pe considerentul că i se ating interesele, şi anume acordarea de despăgubiri.
După pronunţarea Deciziei civile nr. 2945 din 18.05.2001, de către Curtea Supremă de Justiţie, s-a adus la cunoştinţă intimatei-pârâte că, în baza art. 454 din Codul de procedură civilă, s-a dispus înfiinţarea popririi pentru suma de 22.503.374.379 lei, executarea silită fiind autorizată de Judecătoria Sectorului 3 cu nr. 794/2001, prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 25.06.2001.
Prin urmare, voinţa creditoarei de a schimba creanţa din obligaţia de a face în dezdăunări este clar exprimată, asumându-şi întreaga responsabilitate prin demararea acţiunii în despăgubire şi procedând la executare paralel cu derularea recursului şi indiferent de soluţia dată în calea de atac.
în final, din analiza textului art. 1073 din Codul civil se desprind două elemente alternative, şi anume: îndeplinirea exactă a obligaţiei sau dezdăunarea, în caz de neexecutare.
Executarea exactă a obligaţiei nu este decât o consecinţă a puterii de lege ce se acordă convenţiei părţilor.
în temeiul aceleiaşi forţe de lege acordată convenţiei părţilor, în caz de neexecutare, creditorul obligaţiei este legitimat să ceară executarea prin echivalent, respectiv să fie despăgubit.
Textul art. 1075 din Codul civil are în vedere şi cauze obiective şi subiective de neexecutare a obligaţiei de a face, deci nu numai refuzul neîndoielnic de a executa o obligaţie de a face, ci şi cauza obiectivă a imposibilităţii executării unei asemenea obligaţii.
în speţă, o cauză obiectivă o reprezintă încheierea Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 354 din 18 iunie 1998 cu consecinţa ieşirii pachetului de acţiuni din patrimoniul pârâtei, contract a cărui anulare nu a fost niciodată cerută de recurenta-reclamantă.
Textul amintit are în vedere numai acele obligaţii “de a face” în care un rol determinant îl joacă factorul “intuitu personae” sau voinţa juridică a “persoanei”, voinţă ce nu poate fi constrânsă fizic să îndeplinească obligaţia de a face. în aceste situaţii, executarea obligaţiei urmează a se face prin echivalent, deoarece orice constrângere exercitată asupra debitorului nu ar face decât să încalce un drept natural al acestuia.
Dezlegarea dată de prima instanţă este conformă cu legea, întrucât intervertirea obligaţiei de a face în dezdăunări (opţiune judiciară a recurentei-reclamante) nu mai permite repararea prejudiciului deja acoperit, textul prevăzut în art. 1073 din Codul civil enunţând două elemente alternative: ori îndeplinirea exactă a obligaţiei, ori dezdăunarea.
în aceste condiţii, o cerere în obligaţie de a face, când s-a obţinut dezdăunarea pentru aceeaşi obligaţie de a face, apare ca inadmisibilă.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă a fost respins, întrucât din conţinutul considerentelor sentinţei atacate a rezultat că tribunalul a analizat toate probele administrate.
Instanţa a sesizat şi că, în 25.06.1998 (după data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 354 din 18.06.1998 pe care nu l-a atacat în justiţie), reclamanta şi-a manifestat intenţia cumpărării pachetului de acţiuni vândut de A.P.A.P.S. firmei “W.”, în eventualitatea în care cumpărătorul nu-şi respectă obligaţiile asumate prin caietul de sarcini şi contractul de vânzare-cumpărare la termenele scadente şi decade din drepturile de cumpărător.
Prin urmare, la data de 25.06.1998, reclamanta ştia că, obiectiv, nu mai putea cere pârâtei îndeplinirea obligaţiei de a face, manifestându-şi doar disponibilitatea de a cumpăra acţiunile, în eventualitatea că societatea cumpărătoare va decade din dreptul de cumpărător ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.
Se înţelege că reclamanta a avut în vedere şi acest aspect când a cerut la 10.07.2000 înlocuirea obligaţiei de a face cu dezdăunarea.
Văzând materialul probator în ansamblul său, corect instanţa de fond a soluţionat cauza respingând acţiunea ca inadmisibilă, chiar dacă, în principiu, reclamantei i s-a recunoscut interesul în promovarea acţiunii.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a apreciat recursul nefondat şi, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, l-a respins.
