Pretentii derivate din Contract de  furnizare a serviciilor de comunicatii electronice. Clauze abuzive. Invocarea din oficiu, de catre instanta, a caracterului abuziv


Prin cererea înregistrata la data de 12.08.2014 sub nr. 25966/212/2014 pe rolul Judecatoriei Constanta, reclamanta SC R.& R. SA a chemat în judecata  pârâtul  A.T., solicitând instantei, ca prin hotarârea ce o va pronunta, sa îl oblige pe acesta la plata catre reclamanta a sumei în cuantum de  238, 54 lei, suma ce reprezinta  contravaloare facturi scadente si neachitate, precum si la plata penalitatilor de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat ca a încheiat cu pârâtul Contractul de  furnizare a serviciilor de comunicatii electronice, înregistrat sub nr. (…)/13.08.2012, având ca obiect furnizarea serviciului de telefonie mobila. În schimbul acestor servicii, beneficiarul s-a obligat a achita facturile emise de catre prestator iar în conformitate cu art. 3 pct.3.4, 3.5 si 3.6 din contract, acesta este obligat si la plata penalitatilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere. Pâna la promovarea prezentei cereri, debitorul nu a achitat facturile mentionate anterior.
Cererea a fost întemeiata în drept pe prevederile art. 1270 Cod civil, art. 1025-1032 C. proc. civ. si art.3.1, 3.2, 3.3, 3.4, 3.5, 3.6, 3.7, 3.8, 3.9 si art.5.5 din Contract.
În sustinere, au fost depuse înscrisuri.
Legal citat, pârâtul nu a formulat aparari.
În cauza, a fost administrata proba cu înscrisuri.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauza, instanta retine urmatoarele:
Reclamantul a ales sa foloseasca procedura prevazuta de art. 1028 si urm. C. proc. civ. referitoare la cererile cu valoare redusa. În acest sens, instanta constata ca au fost respectate dispozitiile legii, sesizarea instantei facându-se în scris, prin completarea formularului aprobat prin Ordinul ministrului justitiei nr. 359/C/2013.
În lipsa întâmpinarii pârâtului, instanta va aplica dispozitiile art. 1030 alin. 2 C. proc. civ., urmând sa pronunte o hotarâre în baza cererii principale si a actelor care au fost depuse de parte în dosar.
Astfel, instanta retine ca între reclamanta SC R. & R. SA, în calitate de prestator si pârâtul A.T. în calitate de beneficiar, s-au stabilit raporturi juridice contractuale prin încheierea Contractul de  furnizare a serviciilor de comunicatii electronice, înregistrat sub nr. (…)/13.08.2012, având ca obiect furnizarea serviciului de telefonie mobila. În considerarea actului juridic mentionat, reclamanta si-a executat în mod corespunzator obligatiile contractuale, emitând, în temeiul art.3.3 din contract, facturile fiscale seria (…)/28.02.2013, seria (…)/31.03.2013 si (…)/30.04.2013, pârâtul neîndeplinindu-si obligatia corelativa de plata a sumelor astfel prevazute.
Potrivit dispozitiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil în vigoare la momentul încheierii contractului dintre parti si aplicabil în speta conform art. 102 din Legea nr. 71/2011, pentru angajarea raspunderii civile contractuale este necesara întrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii: existenta unor raporturi contractuale stabilite între parti, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale, existenta unui prejudiciu patrimonial, existenta unei legaturi de cauzalitate între prejudiciu si nerespectarea obligatiilor contractuale, vinovatia partii care a cauzat prejudiciul, necesitatea punerii debitorului în întârziere si inexistenta unei clauze de neresponsabilitate prevazute de parti în contract.
Existenta raporturilor contractuale dintre reclamanta si pârâta este dovedita prin contractul de  furnizare a serviciilor de comunicatii electronice, înregistrat sub nr. (…)/13.08.2012. Pârâtul nu a facut dovada unei cauze exoneratoare de vinovatie cu privire la nerespectarea obligatiilor contractuale, culpa acestuia fiind prezumata, în contract nefiind prevazuta o clauza de neresponsabilitate.
Totodata, instanta constata ca potrivit art.3.9  din contract, în situatia în care în termen de 30 zile de la data primirii facturii fiscale beneficiarul nu comunica prestatorului eventualele sale obiectiuni, factura se considera pe deplin acceptata.
Pentru aceste considerente, apreciind ca fiind întrunite conditiile raspunderii civile contractuale, instanta va admite primul capat de cerere si, pe cale de consecinta, va obliga pârâtul la plata catre reclamanta a sumei de 238,54 lei reprezentând contravaloarea facturilor fiscale seria (…)/28.02.2013, seria (…)/31.03.2013 si seria (…)/30.04.2013.
În ce priveste capatul de cerere referitor la penalitatile de întârziere, instanta retine ca debitorul nu si-a asumat prin încheierea contractului  de furnizare  de servicii nicio clauza penala, potrivit careia în caz de neplata la termen, acesta ar datora operatorului, începând cu a zecea zi a lunii urmatoare, penalitati de 0,2% pe zi de întârziere.
Aceasta clauza este prevazuta în conditiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicatii electronice, or aceste conditii nu au fost semnate de catre pârât si nici nu s-a facut dovada ca pârâtul a citit si si-a asumat aceste conditii contractuale.
Instanta retine ca pârâtul a semnat contractele, însa în cuprinsul Anexei I intitulata „Acordul Beneficiarului privind clauzele contractuale” nu a fost bifata niciuna dintre casutele din dreptul conditiilor si clauzelor pe care pârâtul le-ar fi primit si ar fi fost de acord cu ele. Chiar la prima casuta, cea privind acordul cu privire la conditiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicatii electronice, nu exista un semn care sa indice faptul ca pârâtul si-a însusit aceste dispozitii contractuale si implicit conditiile generale.
Cu privire la clauza inserata în cuprinsul art.3.6 din Conditiile generale contractuale, instanta apreciaza ca aceasta prevedere contractuala încalca dispozitiile imperative ale Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.65/2002.
Potrivit art. 4 din Legea nr.193/2000, este considerata abuziva o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul si daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv, iar daca un comerciant pretinde ca o clauza standard a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens.
 În Anexa legii, în lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive se arata ca sunt considerate clauze abuzive (si) acele prevederi contractuale care obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari în cazul neîndeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparative cu pagubele suferite de comerciant.
In cazul de fata, clauza penala obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari (respectiv o penalizare de 73% pe an) fata de pagubele suferite de reclamanta care nu a dovedit faptul ca acestea depasesc cu mult atât rata dobânzii legale penalizatoare (între 7-9% în anul 2013, calculata în functie de rata dobânzii de politica monetara la care se adauga 4 puncte procentuale), cât si debitul neachitat.
Totodata, instanta retine ca art.3.6 nu a fost negociat direct cu consumatorul, contractul încheiat între parti fiind un contract standard preformulat. Sarcina probei privind negocierea clauzei penale revenea reclamantei, care nu a dovedit ca aceasta clauza a fost negociata direct cu consumatorul. De altfel din întreaga modalitate de concepere a contractului rezulta vadita disproportie dintre partile contractante, în repetate rânduri în contract fiind inserata sintagma „în functie de propria apreciere” (art.5.2, 5.5.2, 3.7)
Nici declaratia pârâtului în sensul ca a luat la cunostinta de conditiile generale ale prestatorului nu este in masura sa înlature aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 si nici caracterul abuziv al clauzei.
Instanta apreciaza ca penalitatea impusa se afla într-o disproportie vadita cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creantei. Aceasta disproportie creeaza un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, contrar cerintelor bunei-credinte si în detrimentul consumatorului.
Consecinta constatarii caracterului  abuziv al clauzei penale o reprezinta lipsirea de efecte a clauzei, conform art. 6 din Legea nr. 193/200 si art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.
Instanta va aprecia din oficiu asupra caracterului abuziv al acestor clauze, pentru urmatoarele considerente:
1. CEJ, in cauza Costa vs. Enel din 15.7.1964, a consacrat principiul suprematiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrarii pe care îl urmareste Comunitatea nu poate fi realizat decât daca dreptul comunitar este respectat si interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel ca, decurgând din natura proprie a Comunitatii, suprematia dreptului comunitar asupra celui national este o conditie sine qua non a integrarii. De aceea, normele comunitare primeaza asupra tuturor normelor nationale, chiar ulterioare si – aspect deosebit de important-, indiferent de natura sau rangul textului national în cauza(constitutie, lege, decret, hotarâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directiva, decizie).
În consecinta, aplicarea jurisprudentei CEJ este obligatorie pentru judecatorul national.
2. În cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), Curtea a hotarât:
„Articolul 6 aliniat 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul ca o clauza abuziva nu creeaza obligatii pentru consumator si ca nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator sa fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauza.
Instanta nationala are obligatia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndata ce dispune de elementele de drept si de fapt necesare în acest sens. Atunci când considera ca o astfel de clauza este abuziva, instanta nu o aplica, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune. Aceasta obligatie revine instantei nationale inclusiv atunci când verifica propria competenta teritoriala.
Revine instantei nationale obligatia de a determina daca o clauza contractuala precum cea care face obiectul actiunii principale întruneste criteriile necesare pentru a fi calificata drept abuziva în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13. „
De asemenea, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeana de Justitie a stabilit obligativitatea instantei nationale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori si comercianti:  „În ce priveste problema daca o instanta învestita cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant si un consumator poate verifica din oficiu în ce masura clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat ca sistemul de protectie introdus prin directiva porneste de la premisa potrivit careia consumatorul se afla, din punctul de vedere al echilibrului contractual si al fortei de a negocia, într-o pozitie dezavantajoasa fata de comerciant si detine un nivel mai scazut de cunostinte fata de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fara posibilitatea de a influenta continutul acestora”.
Ca urmare, instanta urmeaza sa considere ineficace clauza contractuala potrivit careia pentru sumele neplatite la termen se pot aplica penalitati în valoare de 0,2% calculate la aceste sume datorate, pentru fiecare zi de întârziere, iar totalul penalitatilor pentru întârziere poate depasi cuantumul sumei asupra careia sunt calculate. În consecinta, instanta urmeaza sa respinga capatul de cerere privind acordarea penalitatilor de întârziere.
Fata de solicitarea reclamantei, având în vedere ca pârâtul a cazut în pretentii, fiind retinuta culpa sa procesuala, în temeiul art. 1031 C. proc. civ., instanta o va obliga la plata catre reclamanta a sumei în cuantum de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciara de timbru si timbru judiciar.  
În temeiul art. 1030 alin. 3 C. proc. civ., prezenta hotarâre este executorie de drept.