Prin cererea înregistrată la data de 2.02.2007 pe rolul Judecătoriei Piteşti,
reclamantul N.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta R.A.C. partajarea bunului imobil
apartament cu nr. 35, situat în Piteşti, Piaţa Vasile Milea, nr.2, bl. Mobilux, sc.C, judeţul Argeş, în
cotă majoritară de contribuţie în ceea ce-l priveşte, respectiv 80%, iar pentru pârâtă în cotă de
20%.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că apartamentul în discuţie le-a
fost vândut părţilor de către părinţii acestuia, fără ca preţul să fie plătit, iar după separarea în
fapt pârâta nu a mai contribuit cu nimic.
Legal citată, pârâta a formulat întimpinare şi cerere reconvenţională (f.52),
arătând că solicită partajarea bunului imobil menţionat în acţiunea introductivă în cote egale,
atribuirea acestuia reclamantului-pârât cu obligarea la plata unei sulte corespunzătoare, motivat
de împrejurarea că imobilul de partajat a fost dobândit şi plătit de părţi ca urmare a unor bunuri
cumpărate şi înstrăinate succesiv de părţi, în timpul căsătoriei, respectiv a apartamentului situat
în Mioveni, str. Mihai Eminescu, bl.P17, sc.D, et.2, ap.10, judeţul Argeş şi a garsonierei situate
în Piteşti, str. Craiovei, bl.11, sc.A, et.6, ap.101, judeţul Argeş. A mai menţionat pârâta-
reclamantă că a fost silită să înstrăineze garsoniera socrilor săi, consimţământul său la
încheierea tranzacţiei fiind viciat, că a realizat şi aceasta venituri din salariu şi ca reprezentant A.
şi că după despărţirea în fapt a părţilor a achitat jumătate din ratele lunare datorate BCR.
Pe cale reconvenţională a solicitat completarea masei partajabile cu bunuri
mobile cuprinse în anexa 1 la cerere.
Prin încheierea interlocutorie din 28.05.2008, instanţa a admis în principiu
acţiunea şi a constatat că soţii au dobândit în timpul căsătoriei în cotă de 65% reclamantul-pârât
şi 35% pârâta-reclamantă, imobilul cu nr.35, situat în Piteşti, Piaţa Vasile Milea, nr.2, bl. Mobilux,
sc.C, judeţul Argeş.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că
prin sentinţa civilă nr. 2392/08.06.2005 pronunţată de Judecătoria Piteşti a fost desfăcută
căsătoria părţilor prin divorţ, perioada de referinţă privind regimul matrimonial al comunităţii de
bunuri fiind între 30.10.1994 – 25.08.2005.
Din coroborarea declaraţiile martorilor audiaţi cu înscrisurile depuse a
rezultat ca părţile au cumpărat şi apoi înstrăinat o serie de imobile, astfel ajungând să cumpere
apartamentul supus partajării. S-a reţinut însă că, spre deosebire de martorii reclamantului-
pârât, martorii pârâtei-reclamante nu au putut să afirme cu certitudine că părinţii reclamantului-
pârât ar fi contribuit sau nu la bunăstarea părţilor. În schimb, martorii reclamantului-pârât au
afirmat că părţile nu au achitat preţul cuvenit părinţilor reclamantului pentru apartamentul în
speţă.
S-a mai reţinut că părţile au înstrăinat la data de 27.09.1999 apartamentul
situat în Mioveni, str. Mihai Eminescu, bl.P17, sc.D, et.2, ap.10, judeţul Argeş, cu suma de
25.000.000 ROL pentru ca la data de 15.02.2000 să cumpere un autoturism Dacia 1310. Un an
mai târziu, respectiv la data de 02.04.2001 părţile au mai cumpărat şi nuda proprietate asupra
garsonierei situate în Piteşti, str. Craiovei, bl.11, sc.A, et.6, ap.101, judeţul Argeş, pentru ca
numai ulterior acestui moment, la data de 2.06.2001, să înstrăineze autoturismul cu suma de
27.000.000 ROL.
La nici o jumătate de an părţile au mai cumpărat şi apartamentul
proprietatea părinţilor reclamantului, apartament central cu trei camere, printr-o convenţie
realizată cu aceştia, în sensul dobândirii de către ei a nudei proprietăţi aparţinând părţilor cu
care împărţeau practic proprietatea garsonierei din str. Craiovei. Practic, părţilor le-a fost pus la
dispoziţie un apartament în zona centrală în schimbul unei garsoniere în cartier mai puţin
central. Deşi suma menţionată în contractul autentificat face dovada deplină până la înscrierea
în fals, s-a reţinut că părţile nu au făcut dovezi privind plata efectivă a sumei şi nici dovezi în
sensul că ar fi putut susţine o astfel de plată din veniturile realizate, având în vedere că este
vorba de o suma substanţială pe care părţile nu o puteau deţine decât din activităţi uşor de
probat. Împrumuturile au fost contractate, astfel cum susţin ambele părţi, de către acestea în
vederea realizării de îmbunătăţiri şi nu în vederea achiziţionării propriu-zise a imobilului. Mai
mult, aşa cum s-a arătat mai sus, martorii reclamantului-pârât au afirmat că părţile nu au achitat
preţul cuvenit părinţilor reclamantului pentru apartamentul în speţă.
Datorită acestei evidenţe nu s-a putut reţine contribuţia egală a soţilor la
dobândirea bunului imobil, dar nici contribuţia de 80% solicitată.
Prin sentinţa civilă nr. 4213 din 2 iulie 2008, Judecătoria Piteşti a admis
acţiunea, a dispus sistarea comunităţii de bunuri a soţilor şi a omologat raportul de expertiză în
varianta I, sens în care lotul nr.1 a fost atribuit reclamantului N.A. format din imobilul
apartament cu nr.35, situat în Piteşti, Piaţa Vasile Milea, nr.2, bl. Mobilux, sc.C, judeţul Argeş, în
valoare de 229.516 lei, cu plata unei sulte lotului nr.2 în cuantum de 80.330,6 RON, iar lotul nr.2
a fost atribuit pârâtei Radu (Lujanschi) Ana Consuela compus din sulta primită de la lotul nr.1 în
sumă de 80.330,6 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut ca parte componentă a
acestei sentinţe atât încheierea de admitere în principiu din 28.05.2008 cât şi lucrarea de
specialitate ing. G.M., din care rezultă că a fost identificat şi evaluat apartamentul în litigiu la
suma de 229.516 lei.
Faţă de cota de contribuţie reţinută prin încheierea interlocutorie din
28.05.2008, instanţa a dispus realizarea unor variante de lotizare, reţinându-se că bunul supus
partajării nu este comod partajabil în natură.
Instanţa, în temeiul art.36 alin.1 Codul familiei raportat la art.6731 Cod
procedură civilă, faţă de împrejurarea că reclamantul este în posesia bunului de partajat, că
apartamentul în discuţie a aparţinut părinţilor acestuia şi că a fost înstrăinat părţilor în condiţiile
încheierii interlocutorii din 28.05.2008, văzând şi cota de contribuţie reţinută prin aceeaşi
încheiere în favoarea reclamantului, a admis cererea acestuia de a ieşi din indiviziune şi a
omologat raportul de expertiză în varianta I.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii interlocutorii din 28.05.2008 a
declarat apel pârâta R.A.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A arătat apelanta că, în ceea ce priveşte cotele reţinute de instanţa de fond,
acestea nu reflectă realitatea astfel că în mod nejustificat a fost stabilită o cotă de 35% pentru
apelantă atâta timp cât aceasta a probat contribuţia sa substanţială la achiziţionarea bunurilor
comune, toate acestea pe lângă realizarea tuturor atribuţiunilor casnice cât şi creşterea şi
educarea copiilor. Apartamentul în cauză a fost dobândit de soţi cu contribuţie comună, iar
susţinerile potrivit cu care preţul nu s-a plătit sunt nereale, contrazise chiar de actul în sine ce a
fost întocmit de un notar public şi care nu poate fi combătut prin simple declaraţii de martori care
au perceput informaţii în mod indirect tocmai de la familia reclamantului.
Tot astfel, a arătat apelanta că chiar dacă apartamentul în cauză a fost
achiziţionat de la părinţii reclamantului aceasta nu înseamnă că preţul nu a fost plătit, neexistând
nicio probă care să răstoarne puterea probantă a actului autentic, neputându-se face aplicarea
art.31 Codul familiei, subrogaţia reală presupunând înlocuirea juridică a unui bun cu altul.
Cât priveşte sulta stabilită, apelanta a arătat că valoarea de piaţă a
apartamentului stabilită prin expertiză nu este cea reală, preţul de piaţă a unui apartament
similar fiind de peste 100.000 euro, situaţie de notorietate.
S-a solicitat refacerea raportului de expertiză în apel, actualizarea preţului
stabilit de prima instanţă conform nivelului actual al pieţii, urmând ca la stabilirea valorii reale de
circulaţie să se aibă în vedere şi preturile practicate pe piaţa liberă în vânzările dintre persoane
fizice, amplasarea imobilului, preţul la care s-au vândut apartamente asemănătoare.
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul-intimat a solicitat respingerea
apelului ca nefondat, arătând în esenţă că din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat că
veniturile intimatului au fost de circa 3 ori mai mari decât cele ale apelantei, pasivul căsătoriei
fiind suportat în exclusivitate de acesta, sprijinit de părinţii săi în achiziţionarea de servicii sau
amenajarea imobilului în litigiu. La dosar au fost depuse numeroase înscrisuri din care rezultă
contribuţia substanţială a reclamantului la achiziţionarea bunurilor comune, aşa încât cotele de
contribuţie reţinute de prima instanţă sunt corecte.
La judecata în apel, tribunalul, în raport de criticile formulate, prin încheierea
de şedinţă din 12.02.2009 a încuviinţat pentru apelantă proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică
de evaluare a apartamentului în litigiu în raport de valoarea de piaţă la momentul soluţionării
cauzei, lucrarea fiind realizată de expertul P.G.desemnat în condiţiile art. 202 Cod procedură
civilă prin tragere la sorţi.
Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.74/A/MF din 20 mai 2009, a admis
apelul, a schimbat încheierea de admitere în principiu din 28.05.2008, în sensul constatării
contribuţiei egale a soţilor la dobândirea bunurilor comune, a schimbat şi sentinţa în sensul
atribuirii apartamentului reclamantului-pârât şi al obligării acestuia la plata sultei de 144.949,5 lei
către apelantă şi au fost compensate cheltuielile de judecată ale părţilor.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut în esenţă că, foştii soţi, au
cumpărat de la vânzătorii N.E. şi N.D. – părinţii reclamantului – apartamentul situat în Piteşti,
Piaţa V. Milea nr. 4 Bl. C-V, sc.C, et.9, judeţul Argeş, compus din trei camere de locuit şi
dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 63,75 m.p. – imobil ce face obiectul partajului de faţă – la
preţul de 140.000.000 lei vechi, sumă pe care vânzătorii au declarat că au primit-o integral
anterior perfectării actului, menţiune ce se regăseşte inclusă în conţinutul actului sus arătat (f.3
dosar fond).
Rezultă, din înscrisurile depuse la dosar, că reclamantul N.A. împreună cu
intimata-reclamantă R.A.C., după vânzarea apartamentului din Colibaşi au cumpărat
apartamentul din Craiovei, pe care l-au înstrăinat părinţilor reclamantului la preţul sus arătat,
după care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 92/08.11.2001 de Biroul
Notarului Public Piteşti, reclamantul N.A. şi apelanta R.A.C. (fostă N.) au cumpărat de la
vânzătorii N.E. şi N.D. – părinţii reclamantului – apartamentul situat în Piteşti, Piaţa General V.
Milea nr. 4, bl. C-V, sc.C, et.9, judeţul Argeş, compus din trei camere de locuit şi dependinţe, cu
o suprafaţă utilă de 63,75 m.p. – imobil ce face obiectul partajului de faţă – la preţul de
140.000.000 lei vechi.
Despre cele arătate mai sus au declarat şi martorii audiaţi la cererea părţilor,
martori care au arătat pe de o parte că banii cu care soţii au cumpărat apartamentul în litigiu
proveneau din salariile acestora, că pârâta avea loc de muncă şi lucra şi la A., că aceasta
spunea că a plătit rate la împrumuturile din timpul căsătoriei (f.220, 221 dosar fond), iar pe de
altă parte, că de la părinţii reclamantului se ştie că ratele după desfacerea căsătoriei au fost
plătite de reclamant, că aceştia au ajutat moral părţile şi cu bani pentru diverse scopuri (f.222 şi
262 dosar fond).
În ceea ce priveşte criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei
fiecărui soţ cu privire la bunurile comune, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut proba că
reclamantul a avut o contribuţie mai mare decât pârâta, împărţirea bunurilor făcându-se astfel
în părţi egale. Este real că la dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că reclamantul a
contractat împrumuturi de bani pentru amenajare apartament, însă această împrejurare nu este
de natură a spori cota de contribuţie a acestuia la dobândirea bunurilor atâta vreme cât legea a
asimilat contribuţiei la dobândirea bunurilor şi munca femeii depusă în gospodărie şi pentru
creşterea copiilor, în speţa de faţă instanţa a ţinut seama şi de faptul pe de o parte, că părţile au
doi copii minori şi pe de altă parte, că pe lângă munca depusă în gospodărie şi pentru creşterea
acestora pârâta realiza venituri din muncă şi din alte activităţi.
De aceea, tribunalul, pentru considerentele arătate, a considerat că în mod
greşit instanţa de fond prin încheierea de admitere în principiu din 28.05.2008, în lipsa unor
dovezi clare, a reţinut o contribuţie neegală a părţilor la dobândirea apartamentului în litigiu, aşa
încât această încheiere a fost schimbată, constatându-se o contribuţie egală a părţilor la
dobândirea bunului.
Cât priveşte valoarea de piaţă a apartamentului supus partajului care a făcut
obiectul celei de-a doua critici aduse de apelantă, tribunalul, în verificarea acestui aspect, ţinând
cont şi de caracterul devolutiv al apelului, a încuviinţat prin încheierea din 12.02.2009 efectuarea
unui raport de expertiză cu obiectivul de a evalua apartamentul în litigiu în raport de valoarea de
piaţă la momentul soluţionării cauzei, obiecţiunile reclamantului-intimat în sensul că s-a procedat
la o supraevaluare a apartamentului fiind neîntemeiate întrucât cu un an înainte un alt expert a
evaluat acelaşi apartament la suma de 229.516 lei, ştiut fiind că valorile imobiliare erau în acea
perioadă în continuă creştere.
În conformitate cu prevederile art.299 Cod procedură civilă şi respectarea
termenului legal, împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul N.C., criticând-o pentru
nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, art. 312 alin. 3 şi 5 Cod procedură
civilă, precum şi art. 6739 Cod procedură civilă.
De asemenea, au fost încălcate şi dispoziţiile art.6 din Convenţia europeană
a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil.
– Se susţine că decizia civilă atacată este nelegală deoarece în mod greşit
instanţa de apel a admis apelul pârâtei în ceea ce priveşte a doua critică şi anume valoarea
apartamentului supus partajului, în condiţiile în care la prima instanţă pârâta nu a formulat
obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat de expert G.M., de unde rezultă că pârâta şi-a însuşit
preţul, astfel că acest motiv trebuia respins ca rămas fără obiect.
– În ceea ce priveşte stabilirea cotei fiecărui soţ cu privire la bunurile
comune, instanţa de apel, în mod nelegal a modificat aceste cote reţinând o cotă de 50% pentru
fiecare soţ. Motivarea instanţei de apel este nelegală, în sensul că nu a putut statua, în mod
concret, care este contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea apartamentului şi că recurentul a
probat că a avut o contribuţie financiară mai mare decât pârâta pentru dobândirea acestui
apartament.
Precizează recurentul că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care
a rezultat faptul că lunar acesta a realizat de trei ori venituri mai mari decât ale soţiei, că a
contractat personal şi a achitat singur trei credite diferite pentru acest imobil şi că a fost ajutat de
părinţii săi care le-au dat apartamentul şi au contribuit cu bani.
Aceste înscrisuri nu au fost analizate şi înlăturate de instanţa de apel, ceea
ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei pentru că nu s-a putut stabili în mod concret
contribuţia sa, deşi existau înscrisuri clare în acest sens, în speţă operând prevederile art. 304
pct. 9, art. 312 alin 3 şi 5, precum şi art. 6739 Cod procedură civilă.
Mai mult, instanţa de apel în mod nelegal, când stabileşte cota fiecărui soţ în
cauză se raportează la literatura juridică şi jurisprudenţă, deşi acestea nu sunt obligatorii şi nu
face apel la lege şi la înscrisurile de la dosar, depuse de recurent care „nu sunt elocvente”, deşi
în baza rolului activ conform art. 129 Cod procedură civilă, avea datoria să stăruie prin orice
mijloace legale pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii pentru a pronunţa o hotărâre corectă.
– De asemenea, se susţine că hotărârea pronunţată de tribunal este
nelegală, deoarece schimbă în mod greşit încheierea de admitere în principiu şi sentinţa
pronunţată de judecătorie cu motivarea lipsei unei dovezi clare, fără să arate de unde provine
„neclaritatea” şi în condiţiile în care în primă instanţă s-au administrat toate categoriile de probe:
înscrisuri, interogatorii, expertiză şi martori şi mai mult concluziile raportului de expertiză au fost
însuşite de ambele părţi procesuale, neexistând obiecţiuni.
Tribunalul nu a avut în vedere, atunci când a stabilit o altă cotă decât cea
statuată de judecătorie şi anume 50% pentru fiecare soţ, în loc de 65% pentru reclamant şi 35%
pentru pârâtă că prima instanţă, la fel ca şi instanţa de apel, a reţinut la stabilirea cotei că pârâta
R.A.C. a realizat unele venituri prin colaborarea cu A. (sume pe care le folosea doar în interes
personal) şi i-a fost cuantificată în bani munca depusă în gospodărie, adică au avut în vedere
aceleaşi criterii.
În considerentele hotărârii pronunţate de tribunal, atacate de recurent, se
reţine o greşită ordine cronologică a actelor de vânzare-cumpărare a imobilelor şi astfel se
precizează că a cumpărat apartamentul din Craiovei pe care l-a înstrăinat părinţilor săi, după
care prin contractul de vânzare-cumpărare nr.92/08.11.2001 încheiat la B.N.P., a cumpărat de la
părinţii săi apartamentul din litigiu.
Recurentul arată că imobilul din strada Craiovei l-a vândut părinţilor în anul
2005, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 491/6.04.2005, act aflat la dosar,
adică ulterior anului 2001 şi contractului de vânzare-cumpărare nr. 92/8.11.2001 şi nu înainte,
aşa cum în mod greşit a reţinut tribunalul.
Rezultă încă odată că tribunalul a făcut o greşită aplicare a legii şi nu a
cercetat fondul cauzei, încurcând şi succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare ce au
legătură cu speţa de faţă şi nu i-a admis obiecţiunile la raportul de expertiză formulate.
Recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Prin prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură
civilă, se susţine că decizia civilă atacată este nelegală deoarece în mod greşit instanţa de apel
a dispus refacerea raportului de expertiză în sensul evaluării apartamentului supus partajului, în
condiţiile în care la prima instanţă pârâta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză
efectuat, şi-a însuşit preţul, astfel că acest motiv trebuia respins ca rămas fără obiect.
Critica este fondată, faţă de dispoziţiile art. 212 alin. 2 Cod procedură civilă,
potrivit cu care, apelanta a fost îndreptăţită şi a avut posibilitatea să ceară refacerea raportului
de expertiză în condiţiile în care considera că evaluarea apartamentului supus partajării este
necorespunzătoare.
Astfel, la instanţa de fond, la termenul din data de 14 noiembrie 2007,
apărătorul pârâtei a solicitat termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză,
amânându-se judecata cauzei pentru data de 21 noiembrie 2007, dată la care nu a formulat
obiecţiuni, achiesând la concluziile expertului.
Potrivit art. 212 alin. 2 Cod procedură civilă, expertiza contrarie trebuie
cerută motivat la primul termen de judecată după depunerea lucrării. Aceasta înseamnă că
normele care reglementează condiţiile în care trebuie să se invoce orice neregularitate şi să se
formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză au caracter dispozitiv.
Drept urmare, faţă de prevederile art. 108 alin. 3 Cod procedură civilă,
neinvocarea nulităţilor raportului la prima zi de înfăţişare după depunerea lucrării şi înainte de a
se fi pus concluzii în fond, atrage sancţiune decăderii. Or, la termenul din 21 noiembrie 2007,
când se puteau face obiecţiuni la raportul de expertiză, pârâta nu a înţeles să critice în vreun
mod concluziile raportului.
Prin intermediul căilor de atac declarate împotriva sentinţei, nu se poate cere
refacerea unei expertize efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, atâta timp cât la prima
judecată părţile nu au formulat obiecţiuni. Este drept că fiind în cadrul unui partaj, se impune a fi
supusă partajului valoarea reală a bunului, însă, la judecata apelului nu se readministrează
întreg probatoriu, ci se verifică doar judecata din primă instanţă în limitele investirii, drepturile
procesuale trebuind exercitate cu bună credinţă de către părţi.
Toate celelalte critici formulate de recurent sunt nefondate.
Astfel, prin critica referitoare la stabilirea cotelor de dobândire a bunurilor
comune, recurentul face o trecere în revistă a probelor administrate, susţinând că instanţa de
apel a apreciat greşit situaţia de fapt, aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii şi care nu pot face
obiectul verificării în calea de atac a recursului, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul exclusiv
al instanţelor de fond.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei privitoare la stabilirea cotei de
dobândire a bunurilor comune prin raportare şi la doctrină, nu poate constitui un motiv de
nelegalitate atâta timp cât s-a motivat în sensul că, nefiind dovedită o contribuţie suplimentară
de către recurent nu s-a răsturnat prezumţia de contribuţie egală, prevăzută de art. 30 din Codul
familiei, argumentele folosite şi trimiterea la jurisprudenţă şi doctrină fiind în sensul de a lămuri
pe deplin situaţia.
Referitor la critica privind greşita soluţionare de către tribunal a obiecţiunilor
la raportul de expertiză formulate de recurent, urmează a se constata că aceasta este rămasă
fără obiect, faţă de soluţia adoptată de Curte, în sensul admiterii primei critici, care are ca efect
menţinerea raportului de expertiză efectuat la prima instanţă.
Se mai critică şi greşita interpretare a probelor din punct de vedere
cronologic, însă şi acest aspect nu poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură
civilă, deoarece vizează modalitatea de apreciere şi interpretare a probelor, aspect ce ţine de
netemeinicia hotărârii şi care, aşa cum am arătat, scapă controlului instanţei de casare, soluţia
pronunţată de tribunal fiind din acest punct de vedere în concordanţă cu probele administrate.
Fiind întemeiată numai critica privind greşita refacere a raportului de
expertiză, urmează ca, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 312 Cod procedură civilă, să fie admis
recursul, casată decizia şi stabilirea loturilor în funcţie de valoarea apartamentului stabilită de
prima instanţă, respectiv de 229.516 lei, ceea ce determină un alt cuantum la sultei, respectiv de
114.758 lei, la care va fi obligat recurentul, sumă ce reprezintă cota de 50% din masa
partajabilă.
Va fi menţinută în rest decizia, iar potrivit dispoziţiilor art. 274 Cod procedură
civilă, va fi obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată
13. Actul de adjudecare constituie titlu de proprietate potrivit art.516 pct.8 Cod procedură
civilă, producând efectele juridice reglementate de lege. Dreptul de proprietate şi celelalte
drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară atunci când
provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, fiind necesară înscrierea
dreptului de proprietate al adjudecatarului, dacă acesta înţelege să dispună de ele.
Legea nr.7/1996
Art.518 Cod procedură civilă
Analizând extrasul de CF(fila 165 dosar fond) şi adresa nr. 4140/2003
emisă de către Judecătoria Rm.Vâlcea-Arhiva Notariatului de Stat Vâlcea-Biroul de Carte
Funciară(fila 116 dosar fond) reiese că, într-adevăr, în partea a III-a a C.F. nr.3471 a fost
înscris sub nr.5079/2003 un proces verbal de sechestru în favoarea A.F.P, însă, trebuie
remarcat că acesta poartă un alt număr decât cel invocat de recurentă, respectiv
nr.19.864/2003, existenţa şi conţinutul acestuia nefiind probate pe parcursul soluţionării
cauzei.
Pe de altă parte, recurenta a solicitat O.C., prin cererea
nr.30657/03.07.2007 (f.204 dosar fond), abia după rămânerea irevocabilă a sentinţei de
partaj bunuri comune ale soţilor E.D. şi E.C.D., înscrierea dreptului de ipotecă potrivit
art.150 alin.8 din O.G. nr.92/2003 asupra imobilului sechestrat conform procesului-verbal
de sechestru nr.19839/04.04.2003, constând în construcţie în suprafaţă de 200 m.p.
situată în Râmnicu Vâlcea, str. Antim Ivireanu, nr.42 şi teren aferent în suprafaţă de 201
m.p.
Prin încheierea nr.22416/16.07.2007 (f.202 dosar fond), O.C.P.I.V. a
admis această cerere şi a dispus intabularea sechestrului asigurător pentru bunurile
imobile în baza procesului-verbal de sechestru nr.19839/04.04.2003 în favoarea A.F.P.R.V.,
prin urmare, nu se putea reţine existenţa înscrierii acestui proces verbal de sechestru în
favoarea recurentei, anterioară desfăşurării executării silite a imobilului ce face obiectul
cauzei, la cererea creditorului de rang preferenţial, S.C. R. şi, corelativ acesteia, vreo
obligaţie în sarcina executorului de a o înştiinţa despre efectuarea executării silite, pentru
a participa la această procedură, potrivit art. 500 alin.3 Cod procedură civilă.
Contrar susţinerilor recurentei, aceasta nu a avut garanţii în rang
preferenţial faţă de cealaltă creditoare B.C.D.R.S.A., din înscrisurile dosarului de fond,
rezultând că, în favoarea acesteia din urmă, la poziţiile 1, 2, 3, 4 din partea a III-a Cărţii
funciare nr.3471 au fost înscrise în anul 2000 şi respectiv 2001, inscripţii ipotecare ale
unor contracte de ipotecă, acestea oferind rang preferenţial faţă de somaţia din anul 2006,
înscrisă în favoarea R.B.S.A ori faţă de demersurile recurentei de înscriere a procesului-
verbal de sechestru în anul 2007, după ce imobilul supus urmăririi fusese adjudecat în
favoarea creditorului de rang preferenţial.
Rezultă, din cele reţinute mai sus, că somaţia înscrisă în favoarea
S.C.R. a avut un rang preferenţial faţă de sechestrul înscris abia în anul 2007, în temeiul
procesului verbal de sechestru nr. nr.19839/04.04.2003, în favoarea recurentei, după ce
imobilul supus urmăririi fusese adjudecat pentru recuperarea creanţei celuilalt creditor,
astfel că, nu se poate reţine susţinerea acesteia în sensul că ar fi fost prejudiciată prin
necitarea pe parcursul executării silite demarată de către creditoarea cu rang preferenţial.
În ceea ce priveşte opozabilitatea înscrierilor în cartea funciară, faţă de
terţi, de la data înregistrării cererilor, instanţa de apel în mod corect a observat că actul
de adjudecare din 10.01.2003, încheiat în favoarea intimatei S.C.C.98, constituie titlu de
proprietate potrivit art.516 pct.8 Cod procedură civilă, producând efectele juridice
reglementate de legea generală şi nu de legea specială în materie, respectiv art.20 din
Legea nr.7/1996, aşa cum susţine recurenta.
Distinct, dispoziţiile art.518 Cod procedură civilă sunt lipsite de
echivoc, în sensul că prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau după caz un
drept real ce a făcut obiectul urmăririi silite, se transmite de la debitor la adjudecatar,
efectele actului de adjudecare trebuind a fi distinse între dreptul la fructe şi venituri pe
care îl are adjudecatarul până la plata integrală a preţului, corelativ obligaţiei de plată a
dobânzilor şi a suportării sarcinilor imobilului, şi dreptul de a dispune de imobilul
cumpărat drept dobândit prin intabulare, potrivit regulilor de carte funciară.
Prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de
imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.
De la data intabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte
sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste
drepturi numai din preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile
se sting la plata ultimei rate.
Faptul că recurenta nu s-a înscris la distribuirea preţului obţinut din
vânzarea imobilului executat, nu poate fi reproşată nici creditorului, nici O.C.P.I.V.,
deoarece înscrierile în cartea funciară îşi produc efecte de opozabilitate faţă de terţi de la
data înregistrării cererilor, astfel că nu exista nicio obligaţie de a o informa, din oficiu, pe
creditoare despre existenţa unei alte executări silite.
Potrivit art.26 alin.1 din Legea nr.7/1996, dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară atunci
când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, fiind necesară
înscrierea dreptului de proprietate al adjudecatarului, dacă acesta înţelege să dispună de
ele.
Prin urmare, suntem în prezenţa a două categorii de efecte pe care
actul de adjudecare le produce în raport de adjudecatar şi respectiv de terţii faţă de
executarea silită, iar argumentele recurentei împotriva dispoziţiilor legale susmenţionate
nu sunt de natură a atrage inaplicabilitatea acestora în speţă.
(Decizia civilă nr. 377/R/08 Martie 2010)
