Prin sentinţa penală nr.116 din 28 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul
Vâlcea, s-a admis plângerea formulată de petentul B.C.A. împotriva rezoluţiei nr.554/P/2009 din
19 august 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, s-a desfiinţat rezoluţia atacată şi s-
a trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, în vederea începerii urmăririi penale
faţă de agenţii de poliţie N.T. şi D.M. din cadrul I.P.J. Vâlcea, pentru săvârşirea infracţiunilor
prev. de art.246 şi 250 alin.1 şi 3 Cod penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de
27 mai 2009, organele de cercetare penală au fost sesizate cu plângere de către petent, pentru
săvârşirea infracţiunilor de insultă, calomnie, distrugere şi lovire săvârşite de către N.T – şeful
postului de poliţie Lungeşti şi agentul D.M. din cadrul aceluiaşi post de poliţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul
Argeş, susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică, deoarece procurorul, prin rezoluţia
desfiinţată de prima instanţă, reţinuse corect situaţia de fapt şi cronologia evenimentelor din care
a rezultat că faptele reclamate cu există.
Prin decizia penală nr.94/R din 4 februarie 2010, pronunţată de Curtea de
Apel Piteşti, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul
Vâlcea, hotărârea întemeindu-se pe următoarea argumentaţie:
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale este, aşa cum susţine petiţionarul,
rezultatul lipsei de rol activ al organelor de urmărire penală. Judecătorul fondului a constatat că
au fost luate declaraţii numai intimaţilor şi unor persoane din comuna unde aceştia îşi
desfăşoară activitatea, cu excepţia martorului V.F., deşi petentul indicase un număr mare de
persoane care asistaseră la desfăşurarea evenimentelor.
Se observă, deci, că numai audierea intimaţilor s-a efectuat în mod direct de
către procuror, restul declaraţiilor fiind luate în copie din dosarul parchetului de pe lângă
judecătorie, în care se făcea cercetarea pentru ofensă adusă autorităţii.
In mod evident, o astfel de instrumentare a cauzei de către procuror nu
răspunde exigenţelor unei anchete efective.
Art.4 din Codul de pr. penală, arată că organele de urmărire penală trebuie
să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal, iar art.1 din acelaşi cod, referindu-se la scopul
procesului penal, arată că finalitatea acestuia este constatarea la timp şi în mod complet a
faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală.
Pentru stabilirea adevărului în cauză, este necesar ca organul de urmărire
penală, conform prevederilor art. 202 Cod pr. penală, să strângă probele necesare pentru
aflarea adevărului, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele şi justa ei soluţionare, adunând
probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea persoanei cercetate.
Din această perspectivă, nu are relevanţă faptul că sesizarea vine de la o
persoană care, aşa cum rezultă din articolele depuse la dosar, nu are nici un fel de consideraţie
pentru activitatea poliţiei, procurorilor şi judecătorilor şi declară că „nu va avea odihnă până nu
va reuşi să desfiinţeze judecătoriile, poliţiile, barourile de avocaţi şi procuraturile”, deoarece
există posibilitatea ca acesta să aibă cunoştinţă de săvârşirea unor fapte penale care au existat
în realitate.
În acest sens, relevantă este şi decizia CEDO în cauza Cobzaru contra
României, 2007 (cererea nr.49254/99), în care, de asemenea, rezoluţia de neîncepere a
urmăririi penale, cu motivarea că fapta penală nu există, se baza şi pe faptul că „reclamantul, cât
şi tatăl său sunt cunoscuţi de mult timp ca elemente antisociale fiind predispuşi la acte de
violenţă şi de sustrageri şi se află mereu în conflict”.
Curtea europeană a stabilit că, în acel caz, autorităţile naţionale nu au
efectuat o anchetă imparţială şi aprofundată cu privire la acestea: „soluţia de neîncepere a
urmării penale împotriva poliţiştilor s-a bazat exclusiv şi fără rezerve pe declaraţiile acestora, în
vreme ce declaraţii relevante ale martorilor oculari care contraziceau varianta poliţiştilor au fost
ignorate. Martorii importanţi nu au fost audiaţi, iar unele contradicţii din dosarul de cercetare nu
au fost lămurite”. În consecinţă, Curtea europeană a constatat o încălcare a articolului 3 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, atât sub aspect substanţial, cât şi procedural.
Cum la evenimentul reclamat au asistat foarte multe persoane, jucătorii de
la cele două echipe, arbitrii, spectatorii etc., urmează ca procurorul care va efectua cercetarea în
cauză, să identifice cine sunt aceste persoane şi să audieze pe acelea care au cunoscut direct
felul în care s-a desfăşurat conflictul iniţial, pornit de fotbalistul V. C., felul în care s-a realizat
intervenţia tatălui acestuia şi a lucrătorilor de poliţie şi implicarea petiţionarului în acel conflict,
respectiv acţiunea intimaţilor împotriva cărora a făcut plângere petiţionarul.
15. Întreruperea executării pedepsei. Efectuarea expertizei medico-legale. Principiul
disponibilităţii.
Art. 452 lit. a) Cod procedură penală raportat la art. 455 Cod procedură penală
Deşi instanţa a depus toate eforturile necesare stabilirii adevărului în
cauză, expertiza prin care să se stabilească temeinicia cererii de întrerupere a executării
pedepsei, nu a putut fi efectuată, din motive ce ţin exclusiv de voinţa condamnatei.
(Decizia penală nr. 191/R din 16.03.2010)
Prin decizia penală nr. 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Piteşti a admis
recursul declarat de petenta – condamnată M.A., în prezent deţinută în Penitenciarul Colibaşi,
împotriva sentinţei penale nr. 83 din 14.09.2009 pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.
146/90/2009.
A fost casată sentinţa şi s-a reţinut cauza spre rejudecare, în vederea
efectuării unui raport de expertiză medico-legală în cadrul Institutului Naţional de Medicină
Legală „Mina Minovici” Bucureşti, cu obiectivele: să se stabilească afecţiunile de care suferă
petenta, să se precizeze dacă acestea pot fi tratate în reţeaua sanitară a Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor şi dacă, în funcţie de afecţiunile constatate, petenta suportă regimul
penitenciar.
S-a dispus ca la efectuarea expertizei să participe şi un medic din cadrul
reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
A fost emisă o adresă către Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina
Minovici” Bucureşti, în vederea efectuării raportului de expertiză medico – legală.
În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel Piteşti a menţionat că
sentinţa penală atacată a fost pronunţată fără a se avea în vedere că la dosar există două
rapoarte de expertiză medico-legală, cu concluzii contradictorii, elementul comun al acestora
reprezentându-l concluziile privind afecţiunea de care suferă inculpata, de natură malignă.
S-a observat că prima instanţă a înlăturat în mod corect primul raport de
expertiză medico-legală care, deşi a fost certificat de patru medici (din care unul – medic primar
specialist în oncologie, altul medic primar specialist în ginecologie, un medic primar legist şi un
medic din sistemul M.A.I. Vâlcea), a fost întocmit fără participarea şi a unui medic specialist din
reţeaua sanitară a A.N.P..
Judecătorul fondului a ţinut seama doar de al doilea raport de expertiză
medico-legală, semnat de un medic primar oncolog, de medicul primar legist şef şi un medic din
reţeaua sanitară a A.N.P.
S-a notat în continuare că prima expertiză, realizată de către medicii
specialişti în oncologie, a formulat concluzia că petenta nu poate fi tratată în condiţii de deţinere,
iar cea de-a doua expertiză, deşi concluzionează că afecţiunile de care suferă petiţionara
(aceleaşi cu cele constate de prima expertiză), nu o pun pe aceasta în imposibilitate de a
executa pedeapsa privativă de libertate, menţionează în mod expres: comisia de expertizare nu
îşi asumă responsabilitatea pentru tratamentul medical pe care urmează să-l efectueze
petiţionara în condiţii de detenţie.
În aceste condiţii, s-a constatat o evidentă contradicţie între concluziile celor
două expertize medico-legale, iar faptul că la realizarea primei expertize medico-legale nu a
participat un medic specialist din reţeaua sanitară a A.N.P. a fost privit ca un aspect secundar,
de formă, ce ar putea atrage doar nulitatea relativă a expertizei.
Cum dreptul la viaţă este un drept fundamental, garantat de art. 16 din
Constituţia României, iar dreptul la ocrotirea sănătăţii este consacrat în dispoziţiile art. 34 din
Constituţie, se impune ca autorităţile judecătoreşti să acţioneze în aşa fel încât să respecte
preeminenţa intereselor persoanelor, în raport cu cele două drepturi fundamentale prevăzute de
Constituţie.
Expertizele medico-legale întocmite în cauză au stabilit că petiţionara suferă
de afecţiuni grave, iar concluziile lor sunt diferite doar sub aspectul posibilităţii petiţionarei de a
executa sau nu în continuare pedeapsa privativă de libertate.
De aceea, s-a concluzionat că este necesar a se efectua o nouă expertiză
medico-legală, de către Instituitului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, cu
aceleaşi obiective.
În vederea efectuării expertizei, a fost stabilit termen de judecată,
condamnata fiind transferată la Penitenciarul Spital Bucureşti – Jilava.
Prin decizia penală nr.191/R/16.03.2010, pronunţată de Curtea de Apel
Piteşti, a fost respinsă cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de petenta-
condamnată M.A.
Hotărârea curţii se întemeiază pe următoarea argumentaţie:
La data de 22 ian. 2010, I.N.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti a comunicat
instanţei că petenta – condamnată a refuzat efectuarea expertizei medico – legale (f. 29).
În situaţia dată, au fost solicitate Penitenciarului Colibaşi toate actele
medicale ce o privesc pe petiţionară (f. 33 – 92) şi s-au cerut date despre condiţiile de spitalizare
şi despre tratamentul de care beneficiază în prezent aceasta (f.94).
Conformându-se solicitărilor instanţei, penitenciarul a înaintat copii după
acte şi a comunicat că în Spitalul Penitenciar Colibaşi nu există secţie pentru tratarea
persoanelor private de libertate de sex femeiesc, iar în prezent celei în cauză nu i se
administrează niciun tratament ginecologic (f. 96 şi 98).
Întrebată fiind în legătură cu motivele pentru care refuză efectuarea
expertizei, condamnata a arătat că ele ţin de costul ridicat al lucrării; curtea i-a învederat că banii
necesari pot fi avansaţi de stat, dar nici în aceste condiţii ea nu a fost de acord să fie supusă
analizelor medicale.
Potrivit art. 455 rap. la art. 453 lit. a) din Codul de procedură penală,
executarea pedepsei închisorii poate fi întreruptă când se constată, pe baza unei expertize
medico – legale, că cel condamnat suferă de o boală gravă care face imposibilă executarea
pedepsei, iar instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un
pericol concret pentru ordinea publică.
Deşi instanţa a depus toate eforturile necesare stabilirii adevărului în cauză,
expertiza prin care să se lămurească fără dubiu dacă cererea condamnatei întruneşte sau nu
condiţiile cerute de lege pentru a fi admisă nu a putut fi efectuată, din motive ce ţin exclusiv de
voinţa acesteia, iar nu din impedimente obiective.
În atare situaţie, curtea va ţine seama de probele produse până în prezent,
din care reiese că ultima investigaţie medicală C.T. (computer tomograf) la care a fost supusă
condamnata, din 20.06.2009, nu a relevat semne certe de formaţiuni înlocuitoare de spaţiu
intrapelviene; de aceea, nu s-a prescris tratament ginecologic.
Acesta este motivul pentru care, în prezent, condamnatei nu i se
administrează medicamente.
Concluzionând că executarea pedepsei este în prezent posibilă, instanţa de
recurs va hotărî respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei, în temeiul textului de
lege la care s-a făcut deja referire.
16. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în ipoteza neîndeplinirii
obligaţiilor civile impuse prin hotărârea de condamnare.
Art. 84 Cod penal
Nu intervine revocarea suspendării condiţionate în situaţia în care termenul de
încercare este abia la început iar, prin suspendarea executării dispoziţiilor civile a
sentinţei penale de condamnare, cei doi condamnaţi au făcut dovada că nu au putut
îndeplini respectivele obligaţii.
(Sentinţa penală nr.24/F din 25.02.2010)