Prin acţiunea înregistrată la 11.04.2002 a Curţii de Apel Oradea, reclamanta S.C. „L.” S.A. a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Local Satu Mare la plata şumei de 2.537.872 USD, respectiv 84.592.572.450 lei, sumă compusă din: bunuri preluate abuziv în valoare de 365.177 USD, respectiv 11.904.420.000 lei, şi nerealizat în valoare de 2.208.965 USD, respectiv 72.688.152 lei.
în fapt, reclamanta arată că între părţi s-a încheiat contractul de concesiune privind furnizarea şi distribuirea energiei termice la nivel local, pe o perioadă de 10 ani. Cu toate acestea, printr-o hotărâre de consiliu local, acesta a aprobat rezilierea contractului de concesiune, şi ca urmare prin dispoziţia primarului municipiului Satu Mare s-a dispus constituirea unei comisii de predare-primire a patrimoniului public concesionat în baza contractului sus menţionat.
Ca urmare a acţiunii promovate în instanţă de către consiliul local pentru rezilierea contractului de concesiune, instanţele s-au pronunţat în sensul respingerii acesteia.
Reclamanta susţine în continuare că, o dată cu transferarea centralelor termice, au fost luate de la ea bunuri ce fac parte din patrimoniul său, ea suferind pierderi şi din cauza venitului nerealizat în perioada contractată. In consecinţă, consideră că se impune antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv existenţa unei fapte ilicite, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a săvârşit fapta.
Ca urmare a excepţiei pusă în discuţie de instanţă în şedinţa publică din 4.09.2003, privind neefectuarea concilierii directe prealabile înainte de promovarea acţiunii, în şedinţa din 16.10.2003, reclamanta a depus notele de şedinţă prin care învederează instanţei că a încercat de mai multe ori să concilieze cu pârâtul, invitându-1 în acest scop, atât verbal, cât şi prin intermediul unor notificări.
In acest sens face referire la notificarea nr. 1614/27.04.1999, conform căreia ar fi fost de acord cu rezilierea contractului de cesionare sub condiţia plăţii investiţiilor în centralele termice şi a unui profit nerealizat şi daune-interese în valoare de 50 miliarde lei. O altă încercare de conciliere, susţine reclamanta, este aceea cu adresa 2459/7.11.2000, prin care a adresat pârâtului rugămintea de a negocia condiţiile de a prevederilor deciziei civile nr. 33/2000 a Curţii de Apel Oradea, adresă la care i s-a răspuns negativ. O a treia conciliere s-a încercat prin adresa nr. 74/7.01.2001, aceasta constituind o revenire la adresa anterioară.
Pe fondul încercării de reziliere a contractului de concesiune, au existat o serie de adrese între părţi, potrivit cărora şi-a exprimat dorinţa ca diferendul să se rezolve pe cale amiabilă. Reclamanta susţine că nu a fixat nici o dată de întrunire a concilierii, deoarece aceasta trebuia fixată de pârât, fiind un organ colectiv. Pârâtul a invocat, la rândul său, excepţia lipsei procedurii prealabile prevăzută şi reglementată de prevederile art. 720′ Cod procedură civilă.
Prin notele de şedinţă, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei invocate arătând că, în opinia sa, neefectuarea procedurii prealabile nu este sancţionată de cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, consecinţa ei fiind eventual neobligarea la plata cheltuielilor de judecată a pârâtului, care a recunoscut pretenţiile reclamantei la prima zi de înfăţişare.
Examinând cererea formulată prin prisma excepţiei invocate din oficiu de instanţă şi ulterior şi de către pârât, Curtea de apel a constatat următoarele:
Potrivit prevederilor art. 720′ Cod procedură civilă, „în procesele şi materiile comerciale evaluabile în bani înainte de introducerea cererii, reclamantul va îricerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte”. Alin. i2 din acelaşi text de lege indică modul în care această conciliere trebuie efectuată, respectiv reclamantul va convoca partea adversă comuni-cându-i în scris pretenţiile sale, temeiul lor legal, precum şi actele doveditoare pe care se sprijină. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată, cu dovadă de primire sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii.
Potrivit alineatelor următoare din acelaşi text de lege, concilierea va fi fixată pentru o dată de peste 15 zile de la data primirii actelor comunicate şi rezultatul ei se va consemna într-un înscris, cu arătarea pretenţiilor reciproce şi a punctului de vedere al fiecăruia. Acest înscris sau înscrisul din care rezultă că de la data primirii convocării au trecut 30 de zile se anexează cererii de chemare în judecată.
Potrivit petitului său, acţiunea formulată de către reclamantă este o acţiune în pretenţii, respectiv evaluabilă în bani, căzând sub incidenţa prevederilor articolului mai sus indicat.
Aşa fiind, pentru că textul de lege este imperativ şi nu permisiv, reclamanta avea obligaţia efectuării concilierii directe înainte de introducerea acţiunii, în modalitatea sus arătată. Actele depuse de aceasta, în scopul de a dovedi efectuarea procedurii de conciliere, nu întrunesc cerinţele textului de lege, ele făcând referire la cu totul altceva şi anume: prin notificarea nr. 6812/1999 se cere anularea hotărârii 15/15.04.1999 privind rezilierea contractului, indicându-se poziţia reclamantei în cazul neanulării acestei hotărâri. Adresele nr. 74/2001 şi nr. 2949/2000 fac referire la formarea unei comisii de negociere în vederea executării dispoziţiilor sentinţei civile nr. 470/1999, respectiv a deciziei nrj 33/2000.
Nici celelalte adrese invocate de reclamantă nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de lege, deoarece, prin nici una, reclamanta nu convoacă expres, comunicând o anumită dată pentru convocare în vederea concilierii, pretenţiile, temeiul lor legal şi acte doveditoare pe care acestea se sprijină.
Singurul act în care reclamanta face referire la plata unei sume este notificarea făcută în anul 1999, dar unde suma solicitată este alta şi temeiul ei diferit. Aşa fiind, instanţa apreciază că reclamanta nu a respectat obligaţia efectuării concilierii directe prevăzută de art. 720 Cod procedură civilă.
Se impune a se menţiona faptul că această procedură prevăzută de capitolul 14 al Codului de procedură civilă este o procedură specială în materia litigiilor comerciale, astfel că prevederile art. 275 Cod procedură civilă invocate de reclamantă în speţă, nu sunt incidente. în consecinţă, Curtea a respins ca prematură acţiunea formulată de reclamanta S.C. „L.” S.A. împotriva pârâtului Consiliul Local Satu Mare.
Curtea de Apel Oradea, sentinţa civilă nr. 36/C din 6 noiembrie 2003
Notă: Sentinţa a fost pronunţată cu recurs în 15 zile de la comunicare, punându-se problema căii de atac la care sunt supuse hotărârile comerciale pronunţate de curţile de apel în primă instanţă, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003, ce au ca obiect acţiuni în pretenţii în cuantum de peste 10 miliarde lei.
Potrivit art. II din O.U.G. nr. 58/2003, dispoziţiile ordonanţei se aplică şi proceselor în curs de judecată începute sub legea anterioară.
întrucât împotriva hotărârilor comerciale s-a reintrodus calea apelului, iar instanţă de apel este numai curtea de apel, s-a pus problema cărei căi de atac sunt supuse aceste hotărâri.
Potrivit art. 282 alin. 1 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin pct. 7 al art. I din ordonanţă, „hotărârile date în primă instanţă de judecătorie şi tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”. Rezultă că hotărârile date în primă instanţă de curţile de apel nu pot fi supuse apelului la curţile de apel.
Cum, potrivit art. 282 alin. 1 Cod procedură civilă, nu sunt supuse apelului, pe lângă hotărârile indicate expres, nici cele date în alte cazuri prevăzute de lege, s-a apreciat că, potrivit acestor texte de lege, şi hotărârile comerciale date în primă instanţă de curţile de apel sunt exceptate de la calea de atac a apelului, fiind supuse numai recursului, potrivit art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă
