Legea nr. 85/2006, art. 138 alin. 1 lit. a,c,d,e si alin. 3
În cadrul procedurii insolventei, fiind doar doi creditori, iar acestia nu s-au constituit în Comitet, atributiile si drepturile Comitetului creditorilor ( prevazute de lege) vor fi pe deplin exercitate de catre acestia. Ca atare, chiar si cererea de atragere a raspunderii patrimoniale a pârâtului, formulata în conditiile art. 138 alin.3 din Legea nr.85/2006 este formulata în conditii de legitimare procesuala a acestora.
Creditorul însusi are obligatia procedurala de a dovedi legatura de cauzalitate dintre faptele pârâtului chemat în judecata si starea de insolventa a debitoarei
(Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a V a Comerciala
decizia comerciala nr. 414/ 1.03.2010)
Prin sentinta comerciala nr. nr.4746/16.10.2009, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VII-a Comerciala, în dosarul nr. 23087/3/2008, s-a dispus respingerea ca neîntemeiata a cererii formulate de creditoarele AFP si AVAS împotriva pârâtului C.N.I. prin care acestea au solicitat ca în temeiul art.138 literele a, c, d si e din sa se dispuna atragerea raspunderii pârâtului pentru pasivul debitoarei P.G. SRL, în insolventa.De asemenea, judecatorul sindic a dispus închiderea procedurii falimentului în baza art. 131 din Legea nr.85/2006, radierea societatii debitoare din registrul comertului.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, s-a retinut ca în cauza nu s-a facut dovada activitatii delictuale a pârâtului si nici a legaturii de cauzalitate între activitatea acestuia si starea de insolventa a debitoarei.
Împotriva acestei sentinte au declarat recurs creditoarele, ce au fost înregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a V a Comerciala.
În motivarea recursului sau, recurenta AFP arata ca sentinta comerciala recurata este nelegala si netemeinica, deoarece instanta în mod gresit nu a retinut ca sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 138 lit.c) si d) din Legea nr. 85/2006. Astfel, arata recurenta, pârâtul avea obligatia ca, în calitate de administrator, sa întocmeasca si sa depuna declaratiile fiscale la sediul organului fiscal. Instanta de fond nu a avut în vedere ca în situatia încalcarii acestei obligatii, sunt incidente prevederile Legii nr. 31/1990, potrivit carora administratorii sunt raspunzatori pentru tinerea registrelor cerute de lege si corecta lor tinere.
De asemenea, aceasta sustine ca sunt îndeplinite si dispozitiile art. 138 lit.c) din lege, de vreme ce culpa pârâtului în conducerea societatii, ca administrator nu trebuie dovedita, fiind prezumata.
Fata de aceste motive, recurenta solicita admiterea recursului, modificarea hotarârii recurate în sensul admiterii cereri si obligarea pârâtului la suportarea pasivului societatii debitoare, în calitate de administrator.
In motivarea recursului sau, AVAS sustine ca sentinta recurata este nelegala deoarece nu s-au avut în vedere împrejurarea ca bilanturile contabile nefiind depuse înca din anul 2004, precum si aceea ca societatea debitoare nu a mai virat contributiile legale de asigurari sociale de sanatate a personalului angajat dinaintea anului 2003 au condus la iminenta si vadita incapacitate de plati. În acest context, sustine recurenta, se explica de ce fostul administrato nu a mai întocmit si depus de la acea data nici bilanturile contabile, acumulând datorii fata de bugetul de stat, ceea ce a condus la cresterea gradului de insolvabilitate a debitoarei.
În opinia sa, recurenta considera ca fostul administrator, în dubla sa calitate de asociat si administrator al societati, a omis sa solicite declansarea procedurii de reorganizare a societatii înca din anul 2003, beneficiind si de foloasele ce deriva din mandatul comercial asumat, interesul personal fiind dovedit cel putin din prisma acestui aspect.
Predarea tuturor documentelor contabile ar fi facut posibila analizarea înregistrarilor în cu privire la situatia veniturilor si a cheltuielilor.
De aceea, pâna la proba contrarie, recurenta considera ca sunt aplicabile dispozitiile art. 72 din Legea nr.31/1990, dispozitiile art. 374 din Codul comercial si dispozitiile art. 1540 din Codul civil, coroborate cu dispozitiile art. 138 alin. 1literele a,c,d si e din Legea nr.85/2006.
Raportul de cauzalitate deriva din fapta pârâtului de a persista sa tina în functiune societatea pe fondul acumularii de datorii semnificative, fapt ce a condus la ajungerea societatii în încetare de plati, culpa rezulta din însasi atitudinea de nesocotire a dispozitiilor legale în vigoare, determinând astfel intrarea societatii în faliment.
La termenul de judecata din 1.03.2010, intimatul a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a recurentelor în declararea recursului, exceptie ce a fost unita cu fondul recursului de catre instanta de recurs.
Cu privire la exceptia lipsei calitatii procesuale active a AVAS si a AFP in formularea recursului declarat de acestea împotriva sentintei comerciale atacate, Curtea a apreciat ca aceasta este neîntemeiata deoarece în cadrul procedurii fiind doar doi creditori, acestia nu s-au constituit în Comitet, astfel ca atributiile si drepturile Comitetului creditorilor vor fi pe deplin exercitate de catre cele doua creditoare. Prin urmare, chiar si cererea de atragere a raspunderii patrimoniale a pârâtului, formulata în conditiile art. 138 alin.3 din Legea nr.85/2006 a fost formulata în conditii de legitimare procesuala a acestora. Alta ar fi fost situatia însa daca ar fi existat un Comitet al creditorilor în cadrul procedurii insolventei, într-o atare situatie legitimarea procesuala activa atât pentru formularea cererii cât si pentru declararea recursului ar fi apartinut Comitetului. De aceea, Curtea va respinge exceptia lipsei calitatii procesuale active a celor doua creditoare pentru a formula recursul ca neîntemeiata.
Pe fond, analizând sentinta recurata prin prisma criticilor invocate de recurente în motivele de recurs, Curtea apreciaza ca recursurile sunt nefondate si, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 si art. 304 1 din C.pr. civ. urmeaza a fi respinse, pentru urmatoarele considerente:
În ce priveste incidenta raspunderii patrimoniale a pârâtului prevazuta de art. 138 alin.1 lit. a din Legea nr.85/2006, Curtea a apreciat ca aceasta în mod corect nu a fost retinuta de catre tribunal, deoarece creditoarea A.V.A.S. nu a facut dovada ca pârâtul “a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;” si nici nu a evidentiat astfel de bunuri sau credite, cu atât mai putin legatura de cauzalitate între eventualele fapte de acest fel si starea de insolventa a debitoarei.
Prezumtiile pe care le propune recurenta creditoare A.V.A.S. nu pot fi primite, deoarece raspunderea patrimoniala prevazuta de art. 138 din Legea nr.85/3006, fiind o varietate a raspunderii civile delictuale, trebuie antrenata doar în aceste situatii în care toate elementele unei astfel de raspunderi (atât de natura obiectiva, cât si de natura subiectiva, atât cele generale cât si cele speciale) trebuind a fi dovedite.
În ce priveste aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 care reglementeaza raspunderea acestor persoane din conducerea societatii debitoare atunci când acestea : “au dispus în interes personal, continuarea unei activitati care ducea în mod vadit persoana juridica la încetarea de plati.”, daca si numai daca, prin aceasta “… au contribuit la ajungerea debitorului în aceasta situatie – în stare de insolventa ” , Curtea a retinut ca hotarârea judecatorului sindic este legala si temeinica deoarece nu a rezultat din probele administrate ca pârâtul a urmarit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, a decis continuarea activitatii societatii.
Referitor la aplicabilitatea art. 138 lit.d) din Legea nr. 85/2006 potrivit caruia membrii organelor de conducere pot fi obligati sa suporte o parte din pasivul societatii, daca au contribuit la ajungerea societatii în stare de insolventa prin aceea ca: “… au tinut o fictiva , au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea în conformitate cu legea…” , Curtea a apreciat ca sentinta este, de asemenea, legala si temeinica.
În primul rând, recurentele-creditoare nu arata care dintre cele trei elemente materiale ale activitatii pagubitoare savârsite de pârâti ar fi incidente în cauza, iar în al doilea rând, din actele existente la dosar, întocmite de lichidatorul judiciar nu rezulta caracterul fictiv al evidentelor contabile, nici disparitia unor documente contabile si nici încalcarea dispozitiilor legale privind evidenta contabila.
În acest sens, Curtea a retinut ca si Tribunalul, ca pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativa a doua conditii speciale: a) savârsirea uneia sau mai multora dintre faptele prevazute de acest text de lege si b) conditia ca acestea sa fi fost cauzele starii de insolventa ( la care se adauga, desigur, conditiile generale ale raspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C.civil) .
În fine, cu privire la art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat ca recurenta-creditoare nu a aratat care ar fi fost activitatile concrete desfasurate de pârât prin care acesta a deturnat o parte din activele societatii sau prin care a marit în mod fictive pasivul acesteia. Speculatiile bazate pe niste prezumtii simple care însa nu sunt de natura a naste probabilitatea, efectuate de nu sunt de natura a atrage concluzia savârsirii faptei prevazute de art. 138 alin. 1 lit. e) din lege.
În cauza, asa cum corect retine si prima instanta, nu s-a facut dovada savârsirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a), c), d) si e) din Legea nr. 85/2006 si a legaturii de cauzalitate dintre acestea si starea de insolventa, iar cauzele esentiale ale insolventei nu s-au datorat unor fapte imputabile pârâtului. Mentiunile recurentelor referitoare la raspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligatii legale prevazute de Legea nr. 31/1990 rep. sunt lipsite de relevanta deoarece acestea privesc raspunderea generala a administratorului fata de societate, în timp ce dispozitiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementeaza o raspundere patrimoniala speciala, derogatorie de la dreptul comun ( care îl constituie legea nr. 31/1990) fata de creditorii societatii, conditiile prevazute în legea speciala fiind de stricta interpretare si aplicare, neputând fi extinse la alte situatii prevazute în legi generale (potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis) .
Mai mult, s-a apreciat de catre Curte, sustinerile recurentelor desi sunt riguros exacte doar din punct de vedere teoretic, acestea nu îsi gasesc justificarea si aplicarea în cauza de fata (raportat la probele administrate si la persoana pârâtului), mai ales ca recurentele nu au aratat si nu au dovedit de ce nedepunerea situatiilor financiare de catre pârât la organele fiscale sau continuarea activitatii dupa o anumita data, ar fi cauzat starea de insolventa.
Creditoarele, care au învestit instanta cu cererea sa de atragere a raspunderii pârâtului invocând anumite fapte ilicite ce se pretinde a fi fost savârsite de acestia aveau obligatia procedurala de a identifica ele însele cauzele insolventei si de a explica concret legatura de cauzalitate între anumite fapte ale pârâtului si aceasta stare a debitoarei.
În consecinta, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 si art. 304 1 din C.proc civ., a respins recursurile declarate împotriva acestei sentinte, ca nefondate. ( E.R.)
