Deoarece recurenta în calitate de asociat a intervenit într-un litigiu ce se desfăşura între ONRC, pe de o parte, şi societatea comercială cu răspundere limitată supusă radierii, pe de altă parte, singura opţiune privind calificarea cererii, pornind de la premisa că aceasta este o cerere incidentală formulată de o altă persoană decât părţile litigiului, era aceea a unei cereri de intervenţie voluntară. Recurenta a acţionat nu în calitatea de pretins reprezentant al societăţii comerciale şi nici în interesul acesteia ci a acţionat în nume propriu, în interes propriu. Demersul său, viza clarificarea soartei bunurilor imobile rămase în patrimoniul persoanei juridice radiate prin aplicarea dispoziţiilor art. 237 alin. 10 din Legea nr. 31/1990 care-i confereau vocaţia şi dreptul de a le dobândi în propriul patrimoniu.
(C.pr.civ., art.335, art. 49 şi urm.; Legea nr. 31/1990, art. 237 alin. 7-10)
Curtea de apel Cluj, Secţia comercială, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 728 din 19 februarie 2009
Prin încheierea nr.710 din 19 august 2008 pronunţată în dosarul nr.54361, judecătorul sindic a admis cererea formulată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Bucureşti prin
O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj şi s-a dispus radierea din a SC L.M. SRL Beliş. S-a dispus comunicarea prezentei hotărâri şi efectuarea publicităţii legale în condiţiile prevăzute de art.237 alin.9 din Legea nr.31/1990 republicată şi actualizată.
Totodată s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de SC L.M.SRL.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul delegat a reţinut că, prin cererea de radiere formulată de către Oficiul Registrului Comerţului de pe Lângă Tribunalul Cluj s-a solicitat să se dispună radierea SC L.M. SRL, şi să se dispună înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii de radiere, precum şi comunicarea şi efectuarea publicităţii legale a încheierii în condiţiile prevăzute de lege. în motivarea cererii s-a arătat că a rămas irevocabilă hotărârea nr.4009/04.10.2006 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în dosar nr.3747/2006, prin care s-a dispus dizolvarea SC L.M. SRL ca urmare a nedepunerii în termenul legal a situaţiilor financiare corespunzătoare anilor 2003, 2004, în conformitate cu disp. art.237 alin.1 lit. b din Legea nr.31/1990.
S-a mai arătat că a expirat termenul de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de dizolvare, iar judecătorul delegat nu a fost sesizat cu nici o cerere pentru numirea lichidatorului, raportat la disp. art.237 alin.7 şi 8 din Legea nr.31/1990.
în consecinţă, reclamantul a solicitat radierea persoanei juridice din registrul comerţului.
Faţă de aceste considerente, raportat la actele depuse în sprijinul cererii, judecătorul delegat în baza art.237 alin.7 şi 8 din Legea nr.31/1990 republicată şi actualizată, a admis
cererea reclamantului şi a dispus radierea pârâtei din registrul comerţului, iar în baza art.237 alin.9 din acelaşi act normativ, s-a dispus înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii de radiere, comunicarea şi efectuarea publicităţii legale a încheierii în condiţiile prevăzute de lege.
Prin cererea formulată de petiţionara SC L.M. SRL prin asociatul unic M.M.P. înregistrată la data de 6 august 2008, s-a solicitat completarea dispozitivului încheierii pronunţată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj prin care s-a dispus radierea din registrul comerţului a SC L.M. SRL, în sensul constatării faptului că în patrimoniul SC L.M. SRL au rămas bunurile imobile înscrise în CF nr.3586 Mănăstireni nr.top.3527/26 şi în CF nr.2 Beliş nr.top.1 şi că dreptul de proprietate asupra acestor bunuri imobile s-a transmis, prin efectul legii, în favoarea asociatului unic M.M.P. , precum şi s-a dispus întabularea dreptului de proprietate asupra acestor imobile în favoarea lui M.M.P., ca bun propriu, cu titlu de drept lege.
în motivarea cererii petiţionara a arătat că prin sentinţa comercială nr.4009/2006 a Tribunalului Comercial Cluj s-a dispus dizolvarea judiciară a SC L.M. SRL la cererea ONRC Bucureşti pentru nedepunerea situaţiilor financiare aferente anilor 2003 şi 2004. Cum judecătorul delegat pe lângă Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj nu a fost sesizat în termenul legal de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a sentinţei de dizolvare, ONRC Bucureşti a formulat o cerere de radiere din oficiu a petiţionarei, în temeiul art. 237 alin.7 din Legea nr. 31/1990. ’
S-a arătat că, întrucât sentinţa de dizolvare nu a fost urmată de procedura lichidării, în speţă devin aplicabile disp. art.237 alin. 10 din Legea nr.31/1990. Astfel, bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice radiate vor reveni asociatului unic M.M.P. . Aceste bunuri sunt imobilele înscrise în CF nr.3586 Mănăstireni şi în CF nr.2 Beliş pe numele societăţii petiţionare. De asemenea, dreptul de proprietate asupra acestor imobile se va transmite prin efectul legii în favoarea asociatului unic şi administratorului societăţii, însă pentru înscrierea în CF a dreptului de proprietate asociatul unic trebuie să prezinte înscrisul original prin care se constată faptul juridic a cărui înscriere se solicită, conform prev. art. 47 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, motiv pentru care petiţionara consideră că în încheierea pronunţată de judecătorul delegat trebuia să se-dispună şi cu privire la situaţia bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice radiate.
Conform art. 2812 alin.1 C.pr.civ., dacă prin hotărârea data instanţa a omis sa se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen in care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar in cazul hotărârilor date in fond după casarea cu reţinere, in termen de 15 zile de la pronunţare.
Faţă de această reglementare, cererea pârâtei apare ca fiind prematur formulată, însă judecătorul delegat va lua în considerare faptul că pârâta are cereri proprii în cauză, ceea ce echivalează cu o acţiune reconvenţională în condiţiile art.119 C.pr.civ. O asemenea acţiune este inadmisibilă deoarece prezenta procedură are un caracter necontencios, iar aceste pretenţii proprii ale pârâtei depăşesc competenţa judecătorului delegat, urmând să fie respinse de plano. O altă accepţie a acestei cereri a pârâtei ar duce la deformarea unei instituţii procedurale şi transformarea litigiului într-o procedură cu caracter contencios.
În baza hotărârii de radiere pronunţată de judecătorul delegat pârâta are posibilitatea să formuleze o acţiune în constatare, să obţină un act notarial autentic sau să se adreseze direct Serviciului de Carte Funciară pentru aplicarea prev. art.237 alin. 10 din Legea nr.31/1990, deoarece prin efectul legii dreptul de proprietate asupra imobilelor este transmis asociatului unic.
În consecinţă, judecătorul delegat a respins cererea pârâtei ca inadmisibilă, împotriva acestei încheieri a declarat recurs M.M.P. în calitate de asociat unic a SC L.M. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii atacate în sensul dispunerii înscrierii dreptului de
proprietate al asociatului unic asupra imobilelor din CF 3586 Mănăstireni şi CF 2 Beliş, în temeiul art.237 alin. 10 din Legea nr.31/1990, raportat la art.47 alin.1 din Legea nr.7/1996.
în motivare se reţine că, cererea recurentei are ca scop rezolvarea unei situaţii ivite ca urmare a dizolvării fără lichidare a SC L. M. SRL, potrivit art.237 alin.8-10 din Legea nr.31/1990. în cazul societăţilor comerciale dizolvate fără lichidare, textul art.237 alin.10 din Legea nr.31/1990 prevede ca: “bunurile ramase in patrimoniul lor revin acţionarilor”.
Are loc o transmitere “prin efectul legii” a bunurilor societare in patrimoniul asociaţi lor sau acţionarilor acelor persoane juridice.
Situaţia se complică dacă bunurile ramase in patrimoniul societăţii dizolvate fără lichidare sunt bunuri imobile. Deşi dreptul de proprietate asupra acestor bunuri se transmite asociaţilor tot prin efectul legii, înscrierea in CF aferentă imobilului nu operează prin efectul legii. Art.26 din Legea nr.7/1996 dispune ca: “drepturile reale dobândite de orice persoana prin efectul legii sunt opozabile fata de terţi fără înscrierea in cartea funciara.”
Totuşi, potrivit alin. 2 al art.26, titularul drepturilor reale dobândite prin efectul legii “nu poate însă dispune de ele decât după ce acestea au fost înscrise în prealabil în cartea funciară.”
Recurenta in calitate de “unic asociat al persoanei juridice radiate din Registrul Comerţului, ca urmare a unei dizolvări neurmate de lichidare, devine “ope legis” titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase in patrimoniul societăţii.
înscrierea in cartea funciara a dreptului de proprietate neoperând automat, aceasta nu va putea dispune de aceste bunuri imobile.
Indirect, conţinutul dreptului de proprietate este golit de unul din atributele sale fundamentale: cel de dispoziţie. Art. 46 din Legea nr. 7/1996 stabileşte modalitatea concretă în care se fac înscrierile în cartea funciara, si anume: “Cererea de înscriere în cartea funciară (…) va fi însoţită de înscrisul original(…) prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere “
Pentru ca recurenta să-şi înscrie dreptul de proprietate asupra imobilelor ramase in patrimoniul societăţii radiate trebuie sa prezinte Oficiului de carte funciara înscrisul in original care constata faptul juridic a cărui înscriere se cere. încheierea comerciala nr. 710 din data de 19.08.2008 a judecătorului delegat nu dispune cu privire la înscrierea in CF a dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilelor ramase in patrimoniul societăţii radiate.
Aşa cum a arătat înscrierea dreptului in cartea funciara, spre deosebire de transmiterea lui, nu operează automat, prin efectul legii. Soluţiile propuse de judecătorul delegat prin încheierea de radiere, promovarea unei acţiuni in constatare, respectiv încheierea unui act autentic notarial, sunt imposibil de realizat din acelaşi motiv.
O acţiune in constatare presupune chemarea in judecata a proprietarului tabular, in acest caz o persoana juridica ce nu mai exista, deci care nu are capacitatea de a sta intr-un proces.
Este evident că o persoana juridica radiată, ce nu mai are personalitate juridică, nu poate încheia nici un fel de act juridic, deci nici unul autentic. S-a considerat admisibilă cererea, neavând un caracter contencios, deoarece nu urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoana fizică sau juridică. Completarea încheierii de radiere in sensul de a se dispune înscrierea in CF a dreptului de proprietate este singura soluţie pentru ca asociatul unic sa fie proprietar cu adevărat al bunurilor ramase in patrimoniul societăţii radiate.
Legal citate intimatele nu şi-au delegat reprezentant în instanţă şi nici nu au depus la dosar întâmpinare aşa cum aveau obligaţia conform dispoziţiilor art. 308 alin. 2 C.pr.civ.
Examinând recursul Curtea constată că este fondat în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
1. Critica recurentei este limitată şi axată în principal asupra soluţiei date de judecătorul
delegat asupra cererii introduse de aceasta în cursul soluţionării cererii principale intentate de reclamant.
Curtea notează că cererea recurentei prin care aceasta a urmărit să se clarifice regimul juridic al bunurilor rămase după radierea societăţii comerciale a fost calificat eronat de judecătorul delegat ca fiind o cerere reconvenţională.
Curtea observă că litigiul pendinte în faţa judecătorului delegat era circumscris cererii de radiere intentată de reclamantul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Bucureşti prin care acesta a solicitat să fie radiată SC L.M. SRL Beliş, jud. Cluj şi să se înregistreze menţiunea de radiere şi să se dispună efectuarea procedurilor de publicitate prevăzute de lege în această situaţie.
Din cele ce preced, rezultă fără tăgadă că un astfel de litigiu are ca părţi, în mod obişnuit, reclamantul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Bucureşti şi pârâta societatea comercială supusă radierii, aşa cum rezultă explicit din conţinutul prevederilor art. 237 alin. 8 din Legea nr. 31/1990. ’
Ca să poată fi calificată o cerere ca fiind reconvenţională trebuie să fim în prezenţa unei cereri formulate de pârât prin care acesta formulează pretenţii proprii faţă de reclamant în legătură cu obiectul acţiunii principale.
Or, în cauză recurenta în calitate de terţ faţă de părţile litigante, asociat unic al societăţii pârâte, a solicitat clarificarea regimului juridic al bunurilor rămase nelichidate după radierea societăţii comerciale sub aspectul incidenţei în cauză al art. 237 alin. 10 din Legea nr. 31/1990.
Aşa fiind, o atare cerere, chiar dacă a avut o denumire greşită, trebuia calificată şi rezolvată conform art. 84 C.pr.cvi. adică ţinând seama de pretenţiile solicitate, de scopul şi finalitatea urmărită de titularul cererii.
Se observă că titularul acestei cereri este diferit de pârât, că recurenta a acţionat nu în calitate de reprezentant al societăţii supusă radierii ci în nume propriu în calitate de asociat al acesteia care urmărea prin demersul judiciar un interes propriu distinct de cel al societăţii comerciale pârâte.
Faţă de cele ce preced, Curtea constată că o astfel de cerere poate fi calificată ca fiind o cerere de intervenţie în interes propriu compatibilă cu exigenţele prevăzute de art. 50 şi urm. C.pr.civ. fiind admisibilă şi sub unghiul art. 335 C.pr.civ. având în vedere că judecătorul delegat nu era în situaţia de a dezlega o cerere prin care se solicita stabilirea unui drept potrivnic faţă de părţile litigante ci se solicita în cadrul procesual descris anterior să se constate efectele dispoziţiilor art. 237 alin. 10 din Legea nr. 31/1990.
Aşa fiind, Curtea reţine că încheierea judecătorului delegat este susceptibilă de modificare, reţinându-se aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 corelate cu art. 312 C.pr.civ. şi ale art. 6 din Legea nr. 26/1990 corelate şi cu prevederile art. 60-63 din Legea nr. 31/1990, sens în care va fi rejudecată în aceste limite.
2. În rejudecarea cererii de intervenţie formulată de intervenienta recurentă, Curtea va reţine că aceasta are calitatea de asociat unic al societăţii comerciale faţă de care s-a dispus radierea şi că urmare acestui fapt în patrimoniul persoanei radiate au rămas imobilele înscrise în CF 3586 Mănăstireni respectiv CF nr. 2 Beliş.
Având în vedere cele ce preced şi reţinând aplicabile dispoziţiile art. 237 alin. 10 din Legea nr. 31/1990 Curtea urmează a admite ca fiind întemeiată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta recurentă şi ca o consecinţă va constata că imobilele mai sus menţionate, evidenţiate ca atare în dispozitivul prezentei decizii, rămase în patrimoniul societăţii pârâte radiate din registrul comerţului, revin intervenientei în calitate de asociat unic.
Aşa fiind, în temeiul art. 20 şi urm. din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996 republicată cu modificările şi completările ulterioare se va dispune înscrierea în CF a dreptului de
proprietate asupra celor două imobile identificate anterior în favoarea intervenientei M.M.P. Se vor menţine restul dispoziţiilor încheierii recurate.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Contencios administrativ. Efectele hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat un act administrativ unilateral cu caracter normativ. Răspunderea autorităţii publice pentru adoptarea ori emiterea unui act administrativ normativ nelegal
Liviu Ungur, judecător Curtea de
Apel Cluj
1. Hotărârea judecătorească prin care a fost anulat parţial sau total un act administrativ cu caracter normativ produce efecte faţă de toate subiectele de drept întocmai ca şi deciziile (art. 147 alin. final din României).
Efectele erga omnes se produc doar pentru viitor (ex nune) aspect ce rezultă fără tăgadă din prevederile art. 23 fraza I din Legea nr. 554/2004, in fine.
Ca atare, efectele dispariţiei efectelor juridice ale actului administrativ normativ se
localizează începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat actul respectiv.
Prin urmare, raporturile juridice şi efectele juridice produse de actul administrativ normativ în perioada executării acestuia până la data anulării irevocabile a acestuia rămân în fiinţă şi produc efecte juridice întocmai ca o dispoziţie legală ce ulterior este abrogată de legiuitor.
2. Pentru situaţia prevăzută la art. 23 din Legea nr. 554/2004 nu există reglementat expres un drept al unui terţ de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de un act administrativ nelegal înainte ca acesta să fie anulat ca în situaţia prevăzută expres la art. 9 alin. 4 din aceeaşi lege unde se prevede un cadru normativ procesual pentru terţii care vor să solicite, între altele, despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului declarate neconstituţionale ca urmare a unei excepţii ridicate în altă cauză.
(Constituţia României, art. 52; Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 18-19, art. 23)
Curtea de apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 716 din 19 februarie 2009.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, prin autorizaţia de construire nr.2189/06.12.2006, eliberată de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, reclamantul a fost autorizat pentru executarea lucrărilor de construire constând în amenajări interioare pentru cabinet de avocatură, refaţadizare imobil, montare firmă pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str.Gh. Ş. nr.7, înscris in CF nr.21039, 5414, nr.top. 421, 421/11.
Prin Hotărârea nr. 398/23.05.2006, s-a instituit taxa specială de utilizare a unor locuri de parcare în parkingul suprateran etajat din Cluj-Napoca, str.Moţilor nr.3-7 de către persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi economice in zona centrală a municipiului Cluj-Napoca. cuantumul taxei asupra unui nivel de parcare este de 7322 Euro fără TVA, iar contravaloarea în lei a locului de parcare s-a stabilit că se va achita la cursul leu-euro de la BNR valabil pentru ziua în care se face plata.
Tribunalul Cluj, prin sentinţa civilă nr.663/2007, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi a admis acţiunea formulată de reclamant în sensul anulării HCL cu nr. de mai sus, hotărâre irevocabilă prin decizia civilă nr. 212/24.01.2008 a Curţii de Apel Cluj.
Reclamantul, în apărare a învederat că eliberarea autorizaţiei de construire, necesară pentru efectuarea lucrărilor de amenajări interioare pentru birou notarial şi montare firmă a fost condiţionată de plata taxei speciale prevăzută de HCL 398/2006.
Potrivit prevederilor art.23 din Legea nr.554/2004, „hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat in tot sau in parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Având în vedere că actul administrativ anulat în totalitate prin sentinţa civilă nr. 663/2007 a Tribunalului Cluj este un act administrativ cu caracter normativ, raportat la dispoziţiile art. 2 alin.1 lit.c din Legea nr. 554/2004, tribunalul a apreciat că sumele achitate cu titlu de taxă specială de parking până la data de 24.01.2008 nu pot face obiectul restituirii, întrucât efectele deciziei se produc de la data pronunţării şi nu retroactiv, iar pe de altă parte, prevederile art.23 din Legea nr.554/2004 sunt imperative, în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă are putere numai pentru viitor.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată de reclamant este nefondată şi ca urmare s-a dispus respingerea acesteia.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal, reclamantul B.N.P. V.I.A. solicitând admiterea acestuia, rejudecarea cauzei, modificarea întru totul a sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtului-intimat la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în recurs.
în motivarea recursului reclamantul arată că, singurul motiv pentru care instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost acela că decizia civilă nr. 212/2008 a Curţii de Apel Cluj vizând anularea unui act cu caracter normativ, produce efecte doar pentru viitor (potrivit art.23 din Legea nr.554/2004).
Articolul 52 din Constituţia României instituie răspunderea autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale. Această răspundere constituţională îşi are bazele în principiul respectării de către stat a drepturilor şi libertăţilor individuale consacrate de Constituţie şi de alte acte normative. Ori de câte ori statul – prin instituţiile sale investite cu autoritate publică – aduce vreo vătămare drepturilor sau libertăţilor individuale din care ar rezulta o daună materială sau morală, el este obligat să-l despăgubească pe cel păgubit.
Din analiza textului Constituţional invocat, ca şi a Legii 554/2004, rezultă că pentru a solicita despăgubiri unei autorităţi a statului trebuie să fie îndeplinite cumulativ 3 condiţii: -existenţa unei pagube; – existenţa unui act administrativ nelegal; – raportul de cauzalitate între actul administrativ nelegal, anulat de instanţa de judecată, şi paguba suferită de reclamant.
Existenta unei pagube constă în suma de bani pe care recurentul a fost obligat să o achit în vederea exclusiva obţinerii autorizaţiei de construire pentru amenajare cabinet notarial, precum şi în lipsirea de folosinţa acestei sume de bani (pentru care a formulat petitul 2)
Existenta unui act administrativ nelegal este HCL nr. 389/23.05.2006 a Consiliului Local Cluj-Napoca, prin care s-a instituit taxa de parcare achitată de reclamant. Nu a insistat şi nu insistă asupra motivelor de nelegalitate, acestea fiind expuse pe larg în motivarea deciziei civile nr. 212/2008 pronunţate în dosarul nr. 6999/117/2006.
Aşadar, nelegalitatea actului administrativ cauzator de prejudiciu a fost constată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Faptul că hotărârea judecătorească de anulare produce efecte erga-omnes, numai pentru viitor, se referă la faptul că actul administrativ anulat nu va mai putea fi pus în aplicare de către autorităţile publice emitente pentru a percepe taxa instituită. Efectele numai pentru viitor nu înseamnă în nici un fel că autoritatea publică ar fi absolvită de a răspunde material fată de persoanele prejudiciate prin actul administrativ nelegal.
Recurentul exclude această interpretare – care a fost invocată de către pârâtul-intimat în întâmpinare şi a fost preluată de instanţa de fond în motivarea sentinţei pronunţate deoarece interpretarea contrarie se desprinde atât din spiritul, cât şi din litera Legii 554/2004 a contenciosului administrativ.
Astfel, articolul 19 din Legea 554/2004 face referire la situaţia în care reclamantul nu solicită despăgubiri odată cu cererea de anulare, ci ulterior, printr-o acţiune separată.
Textul legal nu face distincţie între despăgubirile ce s-ar solicita ca urmare a anulării unui act administrativ cu caracter individual sau ca urmare a anulării unui act administrativ cu caracter normativ. în aceste condiţii, textul articolului 19 este aplicabil deopotrivă ambelor categorii de acte. Şi totuşi, dacă interpretarea instanţei de fond ar fi primită, textul articolului 19 ar rămâne fără aplicabilitate în toate situaţiile în care temeiul pentru care se cer despăgubiri este anularea unui act administrativ cu caracter normativ. Afirmă aceasta deoarece, în toate cazurile, modul de desfăşurare a evenimentelor este următorul: în primul rând, printr-un act administrativ cu caracter normativ se creează o pagubă unui subiect de drept; în al doilea rând, subiectul de drept formulează acţiune şi obţine o hotărâre judecătorească prin care se anulează actul administrativ nelegal; şi în aş al treilea rând, subiectul de drept formulează cerere pentru repararea prejudiciului suferit datorită actului administrativ declarat nelegal. Aşadar, întotdeauna cererea de despăgubiri este ulterioară anulării actului, astfel că aplicabilitatea numai pentru viitor a hotărârii judecătoreşti de anulare ar putea fi invocată sistematic, evitându-se astfel despăgubirea celor ce au suferit pagube prin acte administrative cu caracter normativ declarate nelegale.
S-ar putea argumenta că soluţia ar fi aceea de a acţiona concomitent pentru anularea actului administrativ normativ nelegal şi pentru despăgubiri. însă recurenta crede că nici această soluţie nu ar fi viabilă în cazul în care s-ar accepta interpretarea pe care o contestă, deoarece şi în ipoteze propusă, hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ nelegal tot nu ar putea retroactiva până la momentul la care s-a produs prejudiciul.
Concluzia care se desprinde este aceea că despăgubirea unei persoane ce a suferit un prejudiciu din cauza unui act administrativ normativ declarat nelegal nu presupune retroactivarea hotărârii judecătoreşti.
Raportul de cauzalitate în speţă este de domeniul evidenţei, deoarece în lipsa actului administrativ ilegal subscrisul reclamant nu ar fi fost obligat să plătesc “taxa de parcare” pentru obţinerea autorizaţiei de construire, ci aş fi obţinut această autorizaţie de construire în condiţiile fireşti ale Legii 50/1991, adică cu asigurarea locului de parcare în regim privat, iar nu în mod obligatoriu în parkingul finanţat de Consiliul Local.
în final, invocă şi similitudinea situaţiei prezente cu aceea a cererilor de restituire a taxei de primă înmatriculare care a fost percepută în baza unor dispoziţii nelegale din Codul fiscal. A fost ilogic şi inechitabil ca într-un caz să se restituie taxa percepută în mod nelegal, iar în cazul recurentei să nu se restituie taxa specială de parcare, care este nelegală, pe motiv că hotărârea prin care s-a anulat actul administrativ nelegal ar produce efecte numai pentru viitor.
Având în vedere motivele expuse, recurenta solicită admiterea acestuia, aşa cum a fost formulat.
Prin întâmpinarea formulată Consiliul local al mun. Cluj-Napoca solicită în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C.pr.civ., respingerea recursului ca fiind nefundat şi pe cale de consecinţă menţinerea ca legală şi temeinică sentinţa atacată.
Analizând motivele de recurs formulate în cauză Curtea constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică pentru următoarele considerente:
1. Recurenta susţine că instanţa a dat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 5542004 cu referire la efectele pe care le produce anularea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ.
Curtea remarca faptul că norma legală în discuţie prevede fără echivoc faptul că astfel de hotărâri judecătoreşti sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este evident că legea derogă de la principiul efectului relativ al hotărârilor judecătoreşti statuând că hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes după cum şi actul administrativ ce se execută produce în practică aceleaşi efecte.
Aşa fiind, această trăsătură a hotărârii judecătoreşti conduce în mod logic la concluzia că hotărârea judecătorească prin care a fost anulat parţial sau total un act administrativ cu caracter normativ produce efecte faţă de toate subiectele de drept ca şi deciziile Curţii Constituţionale (art. 147 alin. final din Constituţia României).
Cu toate acestea, este de observat că efectele erga omnes se produc doar pentru viitor (ex nune) aspect ce rezultă fără tăgadă din prevederile art. 23 fraza I din Legea nr. 554/2004,
in fine.
Ca atare, efectele dispariţiei efectelor juridice ale actului administrativ normativ se localizează începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat actul respectiv.
Prin urmare, raporturile juridice şi efectele juridice produse de actul administrativ normativ în perioada executării acestuia până la data anulării irevocabile a acestuia rămân în fiinţă şi produc efecte juridice.
Aşa fiind, în speţă, actele de plată a sumei de bani cu titlu de taxă specială încasate în temeiul HCL nr. 398 din 23 mai 2006 până la data de 24 ianuarie 2008
rămân în fiinţă, aceste sume de bani neputând fi restituite, deşi la data prezentului litigiu se poate constata că nu mai au bază legală.
Pe cale de consecinţă, raportat la considerentele de fapt şi de drept expuse în precedent Curtea reţine că instanţa de fond a realizat o interpretare corectă şi legală a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 544/2004.
2. Cât priveşte critica recurentei reclamante privitoare la cauza pe care şi-a întemeiat cererea, respectiv nelegalitatea actului administrativ pe baza căruia a fost percepută taxa de parcare, se susţine că actul normativ a fost nelegal de la data adoptării acestuia iar nu numai de la data anulării, hotărârile judecătoreşti de anulare a actului administrativ normativ fiind depuse doar în scop de probaţiune.
Practic la baza acţiunii în răspundere se invocă art. 52 din Constituţia României şi Legea nr. 554/2004, respectiv se evocă faptul că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale: existenţa unei pagube, existenţa faptei ilicite materializată în emiterea unui act administrativ ilegal şi raportul de cauzalitate între pagubă şi faptă.
Curtea reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi implicit nici dispoziţiile art. 52 din Constituţia României.
Conform prevederilor art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 instanţa de contencios administrativ se poate pronunţa şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale dacă reclamantul solicită expres acest lucru prin intermediul cererii principale iar conform art. 19 alin. 1 din aceeaşi lege, în situaţia în care reclamantul nu formulează cererea de despăgubiri pe calea cererii principale care are ca obiect anularea actului administrativ, acesta poate cerere pe cale separată acordarea de despăgubiri în termenul de prescripţie prev. la art. 11 alin. 2.
Din cele ce preced, rezultă că textele legale anterior menţionate pot fi utilizate doar de persoana vătămată care a formulat cererea principală ce are ca obiect anularea actului administrativ sau de aceeaşi persoană vătămată care a triumfat anterior într-un astfel de litigiu şi solicită despăgubiri pe cale separată.
Or, din datele speţei rezultă că reclamanta recurentă nu este una şi aceeaşi persoană cu reclamantul din litigiul anterior ci este un terţ în raport de litigiul ce a avut ca obiect anularea actului administrativ normativ şi ca atare nu se poate prevala de efectele anulării actului administrativ sub aspectul solicitării de despăgubiri.
Curtea remarcă că pentru situaţia prevăzută la art. 23 din Legea nr. 554/2004 nu există reglementat expres un drept al unui terţ de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de un act administrativ nelegal înainte ca acesta să fie anulat ca în situaţia prevăzută expres la art. 9 alin. 4 din aceeaşi lege unde se prevede un cadru normativ procesual pentru terţii care vor să solicite, între altele, despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului declarate neconstituţionale ca urmare a unei excepţii ridicate în altă cauză.
Faţă de cele ce preced, Curtea constată că recursul reclamantei nu pare fondat, că având în vedere considerentele de fapt şi de drept reţinute în precedent, se constată că instanţa de fond a realizat o corectă interpretare şi aplicare a textelor legale incidente în materie, motiv pentru care în temeiul art. 30 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, recursul urmează a fi respins, menţinându-se în tot sentinţa atacată.
