Conform art. 167 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 105/1992, condiţia competenţei instanţei străine are în vedere competenţa de drept comun, astfel cum aceasta este stabilită prin legea procedurală străină aplicabilă, iar nu competenţa arbitrală aleasă de părţi, prin survenirea unei clauze arbitrale sau compromisorii.
Prin urmare, doar în ipoteza în care se încalcă competenţa de drept comun, în sensul că instanţa străină nu a fost competentă, din punct de vedere material, să judece cauza, se poate refuza cererea de recunoaştere a hotărârii străine.
(Decizia nr. 1482 din 8 noiembrie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, sub nr. 8715 din 27.09.2001, reclamanta I.G. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. “T.” S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună recunoaşterea hotărârii judecătoreşti a Tribunalului Comercial Viena şi să încuviinţeze executarea silită a acesteia.
S-a solicitat, de asemenea, şi instituirea unui sechestru asupra bunurilor imobile ale pârâtei.
Prin Sentinţa civilă nr. 10381 din 13.12.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis acţiunea reclamantei, în parte, a dispus recunoaşterea hotărârii Tribunalului Comercial Viena şi a încuviinţat executarea silită a acestei hotărâri. Totodată, instanţa de fond a respins cererea privind instituirea unui sechestru asigurător.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta.
în motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea judecătorească a cărei recunoaştere s-a solicitat nu este pronunţată de organul arbitrai fixat prin convenţia părţilor şi, conform Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New York la 10.06.1958, Tribunalul Comercial Viena era obligat, la cererea uneia dintre părţi, să îndrume părţile la arbitraj.
Recurenta mai arată că recunoaşterea unei sentinţe străine poate fi refuzată dacă partea împotriva căreia se invocă recunoaşterea hotărârii străine nu a putut să-şi pună în valoare mijloacele de apărare.
Curtea reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile judecătoreşti străine pot fi recunoscute în România dacă hotărârea pronunţată este definitivă, conform legii statului unde a fost pronunţată, dacă instanţa a avut competenţa să judece procesul, conform aceleiaşi legi, şi dacă este îndeplinită condiţia reciprocităţii în ceea ce priveşte efectul hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat-o.
în ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, şi anume ca instanţa care a pronunţat hotărârea străină să fi fost competentă să judece cauza, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, condiţie considerată ca neîndeplinită de recurentă, Curtea reţine că şi această condiţie este îndeplinită.
Conform art. 167 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 105/1992, condiţia competenţei instanţei străine are în vedere competenţa de drept comun, astfel cum aceasta este stabilită prin legea procedurală străină aplicabilă, iar nu competenţa arbitrală aleasă de părţi prin survenirea unei clauze arbitrale sau compromisorii. Prin urmare, doar în ipoteza în care se încalcă competenţa de drept comun, în sensul că instanţa străină nu a fost competentă din punct de vedere material să judece cauza, se poate refuza cererea de recunoaştere a hotărârii străine.
Motivaţia unui asemenea refuz rezultă din faptul că toate cele trei condiţii, impuse cumulativ de art. 167 alin. 1 lit. a) – c) din Legea nr. 105/1992, constituie, în caz de neîndeplinire, tot atâtea atingeri aduse ordinii publice de drept internaţional privat român.
Apărările pârâtei cu privire la competenţa internă a instanţei străine nu pot fi analizate de instanţa română de exequatur atâta timp cât Tribunalul Comercial Viena a apreciat că este competent să judece litigiul şi atâta timp cât nu s-a făcut dovada în faţa instanţei române că această instanţă nu are competenţă să judece cauza conform normelor procedurale de drept comun.
Curtea reţine că în cauză nu s-a făcut dovada încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român, susţinerea recurentei, în sensul că s-a încălcat această ordine prin faptul că i s-a impus să-şi angajeze un avocat, fiind respinsă cu motivarea că instanţa de exequatur nu poate aprecia asupra normelor procedurale proprii aplicate de către instanţa străină.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
