Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, “Orice creditor, care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile”, iar, potrivit art. 29 alin. (2), “Simplul refuz al unor plăţi, în baza unor excepţii pe care debitorul le socoteşte, cu bună-credinţă, întemeiate, nu constituie o dovadă de încetare a plăţilor”.
(Decizia nr. 1216 din 30 septembrie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, la data de 21.09.2000, creditoarea S.C. “F.” S.A., prin lichidator, a solicitat începerea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei S.C. “G.” S.A. pentru recuperarea creanţei în valoare de 3.618.370.220 lei, din care: 2.894.696.176 lei, preţ, şi 723.674.044 lei, penalităţi.
împotriva acestei cereri, debitoarea a formulat contestaţie, solicitând respingerea cererii de declanşare a procedurii de faliment, ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin Sentinţa civilă nr. 715 din 16.04.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a respins ca neîntemeiată contestaţia debitoarei şi a admis cererea creditoarei.
în consecinţă, în baza art. 31 alin. (5) din Legea nr. 64/1995, republicată, a fost deschisă procedura prevăzută de această lege împotriva debitoarei, căreia i s-a pus în vedere ca în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii să depună la dosarul cauzei actele prevăzute de art. 26 alin. (1) din lege, sub sancţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2).
A fost fixată prima adunare a creditorilor, s-a dispus notificarea deschiderii procedurii, în condiţiile art. 32 din Legea nr. 64/1995, republicată, numindu-se şi administratorul judiciar, cu atribuţiile prevăzute de art. 18 din lege.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul-sindic a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat un contract pentru forarea unei sonde, contract care, deşi a fost numit contract de asociere, în realitate nu are acest obiect, fiind un contract de locaţiune prin care S.C. “F.” S.A., în calitate de locator, s-a obligat să asigure locatarului folosirea temporară a bunurilor, în schimbul unei sume de bani, denumită în contract, la art. 4, chirie.
Judecătorul-sindic a mai reţinut, din cuprinsul clauzelor conţinute în art. 2 şi 3 din contract, că obiectul acestuia este “executarea lucrărilor şi a prestaţiilor de servicii pentru realizarea sondei” cu instalaţia de foraj închiriată de la S.C. “F.” S.A., obligaţiile părţilor fiind cuprinse în art. 4 şi 5 din contract, iar decontarea lucrărilor executate fiind prevăzută la art. 7.
Cu privire la creanţa invocată de creditoare, judecătorul-sindic a reţinut că totalul sumei menţionate în facturile emise de creditoare este de 2.909.469.685 lei, din care s-a achitat suma de 14.773.509 lei, rămânând de plată un rest de 2.894.696.176 lei, la care se adaugă penalităţile de 25%, în cuantum de 723.674.044 lei.
Judecătorul-sindic a mai reţinut că, în cauză, creditoarea are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, cel puţin determinabilă cu ajutorul actului de creanţă, conform art. 379 din Codul de procedură civilă, operaţiune ce va fi realizată de către lichidatorul judiciar în baza art. 90 din Legea nr. 64/1995, republicată.
împotriva acestei soluţii, debitoarea a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a încheierii atacate, admiterea contestaţiei şi respingerea cererii formulate de creditoare, ca nefondată, deoarece creditoarea nu avea o creanţă certă şi refuzul de plată al debitoarei era justificat.
în susţinerea acestui motiv, recurenta a arătat, în esenţă, că din modalitatea de derulare a contractului a demonstrat că se pune în discuţie chiar natura izvorului de obligaţii, pe care creditoarea îl contestă ca fiind de asociere în participaţiune, considerându-l ca fiind doar o simplă închiriere de utilaj.
Recurenta a mai arătat că ambele părţi ale contractului efectuaseră prestaţii, astfel că se impunea efectuarea unei expertize care să stabilească dacă şi în ce măsură părţile şi-au respectat obligaţiile reciproce, dacă există datorii reciproce asupra cărora poate interveni compensarea şi, în final, dacă se mai datorează vreo sumă.
A mai arătat că, prin esenţa lor, contractele de asociere în participaţiune nu pot naşte creanţe certe, sub aspectul întinderii lor, pentru nici una din părţi, deoarece reclamă o analiză finală a operaţiunilor derulate sub contract, a aportului părţilor, a beneficiilor şi a modului de repartizare a acestora.
Examinând recursul în raport de criticile invocate, precum şi în raport de dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a Vl-a comercială a constatat că acesta este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, “Orice creditor, care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile”.
Prin urmare, introducerea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile acestei legi este condiţionată de existenţa unei creanţe, care trebuie să îndeplinească în mod cumulativ cele 3 condiţii prevăzute.
Alin. (2) din art. 29 prevede că “Simplul refuz al unor plăţi, în baza unor excepţii pe care debitorul le socoteşte, cu bună-credinţă, întemeiate, nu constituie o dovadă de încetare a plăţilor”.
Din analiza acestui text de lege rezultă că debitoarea nu poate fi socotită în încetare de plăţi atunci când la baza refuzului său de plată stau excepţii invocate de aceasta cu bună-credinţă.
Probele cauzei relevă că, pe parcursul derulării contractului, între părţi au apărut neînţelegeri generate de interpretarea şi executarea clauzelor privind obligaţiile asumate.
Astfel, cu privire la natura juridică a contractului încheiat, intimata-creditoare a apreciat că acesta este un contract de locaţiune, iar recurenta-debitoare consideră că este un contract de asociere, fiecare parte invocând drepturi şi obligaţii generate de acest contract.
Din actele şi lucrările dosarului mai rezultă că, în susţinerea creanţei invocate, intimata-creditoare a depus o serie de facturi şi situaţii de plată, neconfirmate de către recurenta-debitoare, precum şi alte evidenţe proprii, creanţa invocată nefiind probată în condiţiile art. 46 din Codul comercial.
Pe de altă parte, din actele şi lucrările dosarului rezultă că între intimata-creditoare şi numitul B.M. a intervenit Contractul de cesiune de creanţe nr. E 386 din 15.10.2001, prin care s-a făcut o cesiune de creanţă parţială pentru suma de 1.419.156.034 lei.
Cu privire la acest contract de cesiune, deşi a susţinut, intimata-creditoare nu a probat că a fost reziliat, nerezultând nici faptul că, prin încheierea de şedinţă de la termenul din 26.02.2002, judecătorul-sindic s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a creditoarei, excepţie invocată de către debitoare.
în considerarea celor arătate, Curtea apreciază că soluţia pronunţată de judecătorul-sindic este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, creanţa intimatei-creditoare neîndeplinind cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată, nefiind certă, lichidă şi exigibilă.
Totodată, în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată, în sensul că refuzul de plată al debitoarei a avut la bază excepţii întemeiate, cu bună-credinţă, pe divergenţele în calificarea naturii raporturile contractuale, modul de calcul al sumelor pretinse şi întinderea prestaţiilor efectuate de părţi în baza contractului încheiat.
Toate aceste divergenţe dintre părţi pot fi calificate numai în cadrul unei acţiuni introduse pe calea dreptului comun, şi nu printr-o cerere întemeiată pe Legea nr. 64/1995, republicată, care prevede o procedură specială, condiţionată de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
