Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată, “Simplul refuz al unor plăţi, în baza unor excepţii pe care debitorul le socoteşte, cu bună-credinţă, întemeiate, nu constituie o dovadă a stării de .”
(Decizia nr. 1005 din 10 septembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 697 din 12.04.2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti- Secţia a Vll-a comercială, în Dosarul nr. 135/2002, s-a admis contestaţia debitoarei S.C. “D.” S.A. în contradictoriu cu S.C. “H.” S.A. şi s-a respins cererea introductivă formulată de creditoarea S.C. “H.” S.A., constatându-se că debitoarea nu se află în încetare de plăţi.
împotriva acestei sentinţe, S.C. “H.” S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, 10 şi 11 din Codul de procedură civilă.
în motivarea recursului recurenta a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că intimata-creditoare a modificat în mod unilateral preţul produselor, fără a notifica distribuitorii, întrucât, prin actele depuse la concluziile scrise, s-a dovedit respectarea de către creditoare a prevederilor contractului de distribuţie, iar debitoarea şi-a creat disfuncţionalităţi între comenzi, din culpa sa.
Debitoarea se află în încetare de plăţi, neachitând creanţa scadentă încă din luna octombrie 2001, fiind îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată.
Instanţa de fond a apreciat greşit probele administrate, în sensul că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată, concluzionând că refuzul de plată al debitoarei reprezintă un simplu refuz, şi nu o stare de insolvenţă. Or, s-a probat că debitoarea era în stare de insolvenţă.
Recursul a fost respins, ca nefondat, pentru motivele enunţate în continuare.
Din actele dosarului se reţine că intimata-debitoare, în baza contractului de distribuţie încheiat cu recurenta-creditoare, acţionează în calitate de distribuitor al societăţii furnizoare.
Recurenta furnizoare, în luna septembrie 2001, a modificat unilateral preţul produselor sale, încălcând obligaţia stipulată în contract la art. 1.6.2, situaţie dovedită cu facturile emise şi depuse la dosar.
Recurenta nu a notificat aceste modificări de preţuri şi nici nu a mai livrat produse, pentru a fi distribuite, începând cu luna septembrie 2001.
Creanţa recurentei-creditoare nu întruneşte condiţiile cerute de Legea nr. 64/1995, republicată, în sensul de a fi o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, această creanţă fiind discutabilă, atâta vreme cât recurenta şi-a încălcat propriile obligaţii contractuale.
Intimata-debitoare a dovedit că nu se află nici în încetare de plăţi, aceasta fiind a doua condiţie necesară şi cumulativ cerută de Legea nr. 64/1995, republicată, întrucât a dovedit efectuarea de plăţi atât înainte, cât şi după introducerea cererii de către creditoare.
în recurs au fost depuse de intimată extrase de cont şi chitanţe, aferente perioadei aprilie – august 2002, cu care dovedeşte efectuarea de plăţi şi după pronunţarea soluţiei de către prima instanţă.
Deci nu se poate concluziona că eventuala “incapacitate de plată” a debitoarei are caracter de generalitate şi nu pot fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 64/1995, republicată, pentru deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment.
