Prevederile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 64/1995, republicată, trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care debitoarea nu a contestat că ar fi în încetare de plăţi, tribunalul are, totuşi, obligaţia de a proceda la judecata cererii creditorului în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din legea menţionată.
(Decizia nr. 54 din 16 ianuarie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 1218, pronunţată la 2.10.2001 în Dosarul nr. 129/S/2001, Tribunalul Teleorman a respins, ca neîntemeiată, cererea creditoarei S.C. “C.” S.A. privind deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei S.C. “A.” S.A.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că prin probatoriile administrate nu s-a dovedit existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile în favoarea creditoarei, iar, potrivit art. 29 alin. (2) din legea menţionată, simplul refuz de plată pe baza unor excepţii considerate întemeiate de către debitor nu constituie o dovadă de încetare a plăţilor.
împotriva acestei sentinţe, creditoarea a formulat recurs, susţinând, în primul rând, că cererea sa nu a fost contestată de debitoare, care nu a formulat apărări nici măcar printr-o eventuală întâmpinare. De asemenea, susţinerile debitoarei în sensul că suma pretinsă drept creanţă a intrat în capitalul social sunt contrazise de datele concrete de la registrul comerţului.
Recursul este nefondat.
Creditoarea a solicitat lichidarea judiciară a debitoarei, motivându-şi cererea prin faptul că în urma procesului de divizare a debitoarei S.C. “C.” S.A. i s-au atribuit acesteia o parte din terenurile creditoarei, care la data respectivă erau cultivate cu floarea-soarelui în stadiul de recoltare, în valoare de 2.149.726.118 lei, reprezentând cheltuieli de înfiinţare a culturii şi valoarea recoltei, sume care au fost facturate, dar nu şi plătite, iar divizarea a avut loc în anul 1999.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că recurenta-creditoare ar avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, situaţie corect reţinută şi de către instanţa de fond.
Facturile prezentate de creditoare, privind contravaloarea tratamentelor pentru culturile de floarea-soarelui, nu sunt acceptate la plată, nefiind semnate de debitoare. Existenţa unei datorii a debitoarei către creditoare nu rezultă nici din relaţiile de la registrul comerţului. Din protocolul încheiat de părţi cu prilejul divizării nu rezultă, de asemenea, că debitoarea şi-ar fi asumat o obligaţie de plată a sumelor solicitate de creditoare, obligaţie care nu rezultă nici din procesul-verbal de predare-primire a terenurilor încheiat între aceleaşi părţi şi nici din raportul asupra divizării.
Cât priveşte faptul că debitoarea nu a formulat contestaţie, acest aspect nu este de natură să conducă la aprecierea că cererea introductivă poate fi admisă de către instanţă fără o prealabilă analiză a condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată.
De altfel, debitoarea a formulat în cauză concluzii scrise prin care a invocat că nu este în încetare de plăţi, iar refuzul său de a achita sumele pretinse este de bună-credinţă.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.
