Reorganizare judiciară şi faliment. Răspunderea administratorilor societăţii debitoare. Obiectul probei


Pentru suportarea de către administratorii societăţii debitoare a unei părţi din pasivul acesteia, în temeiul art. 124 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată, este necesar să se probeze atât fapta neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, cât şi contribuţia, prin această faptă, la ajungerea societăţii debitoare în încetare de plăţi.

(Decizia nr. 44 din 15 ianuarie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)

Prin Sentinţa civilă nr. 4919, pronunţată la 12.06.2001 în Dosarul nr. 10591/2000, Tribunalul Bucureşti- Secţia comercială a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta T.I., precum şi cererea prin care creditorii reclamanţi SNTC “R.” S.A. şi S.C. “O.” S.A. au solicitat, în temeiul art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, atragerea răspunderii administratorilor societătii comerciale debitoare S.C. “R.” S.A., numiţii T.l. şi P.l.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au administrat dovezi din care să rezulte că cei doi administratori au contribuit la ajungerea societăţii debitoare în faliment prin una din faptele prevăzute de art. 124 din legea menţionată.

împotriva acestei sentinţe creditoarea SNTC “R.” S.A. a declarat recurs, arătând, în esenţă, că nici unul dintre reprezentanţii debitoarei nu a contestat că aceasta nu s-ar afla în încetare de plăţi şi nu au solicitat nici reorganizarea societăţii.

Debitoarei îi revenea, în primul rând prin reprezentanţii săi, obligaţia depunerii la dosar a actelor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 64/1995, republicată, în raport de care se putea constata că societatea respectivă se află în încetare de plăţi.

Instanţa de fond trebuia să reţină, faţă de nedepunerea actelor respective, în special a celor contabile, că administratorii nu au ţinut contabilitatea societăţii, fapta fiind prevăzută de art. 124 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată.

Ajungerea societăţii în încetare de plăţi a fost determinată de slaba gestionare de către reprezentanţii săi. Aceştia au utilizat posturile telefonice şi în interes propriu, astfel că ar trebui să răspundă şi pentru obligaţiile debitoarei faţă de creditoarea recurentă.

Recursul este nefondat, fiind respins de către Curte în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Faptul necontestării încetării plăţilor sau al nesolicitării reorganizării nu constituie el însuşi un motiv de apreciere a existenţei faptelor prevăzute de art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, în sarcina pârâţilor.

Este adevărat că prin nedepunerea actelor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 64/1995, republicată, în special a celor contabile, se putea deduce că administratorii nu au ţinut contabilitatea debitoarei, însă, potrivit art. 128 din aceeaşi lege, dispoziţiile acesteia se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura compatibilităţii lor. Or, în conformitate cu art. 129 din Codul de procedură civilă, părţile au îndatorirea să urmărească desfăşurarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Faptul nedepunerii actelor contabile la dosarul cauzei nu echivalează obligatoriu cu faptul neţinerii contabilităţii. Chiar dacă expertiza contabilă întocmită în cauză a evidenţiat că societatea debitoare nu deţine registrele de evidenţă contabilă, în cauză nu s-a dovedit totuşi faptul “contribuţiei” despre care se vorbeşte în art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, la ajungerea debitoarei în încetare de plăţi, adică legătura de cauzalitate între contribuţia administratorilor şi starea de încetare de plăţi a societăţii debitoare.

Recurenta avea posibilitatea administrării de probe suplimentare, de exemplu a unor interogatorii, pentru a dovedi legătura dintre activitatea culpabilă a administratorilor şi ajungerea debitoarei în situaţia respectivă. Sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora numai pentru nedepunerea la dosar a evidenţelor contabile ori pentru neţinerea contabilităţii, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.