Intrucât, potrivit convenţiilor dintre părţi, probele relevă că debitoarea a asigurat de fiecare dată disponibilul necesar în lei pentru acoperirea ratelor scadente, creditoarea fiind aceea care nu a respectat obligaţia sa de a debita la termen conturile respective, refuzul de plată al debitoarei este manifestat cu bună-credinţă, aceasta din urmă neaflându-se în incapacitate de plată, nefiind deci aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată, în sensul că nu există pentru creditoare o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de debitoare.
Probele nu relevă afirmaţiile creditoarei privind imposibilitatea fortuită de a achiziţiona valută, întrucât era insuficientă pe piaţa interbancară.
Teoria impreviziunii nu poate opera în raport de clauzele inserate în cele două convenţii, şi anume de a debita automat din conturile intimatei sumele necesare achitării ratelor scadente cât timp societatea a asigurat disponibil în intervalul de 30 de zile înaintea scadenţei fiecărei rate.
(Decizia nr. 413 din 13 martie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin cererea înregistrată la 24.06.1999, creditoarea Banca X a solicitat aplicarea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 împotriva debitoarei S.C. “P.” S.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 5865 din 04.09.2001, Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia formulată de debitoare şi a respins ca neîntemeiată cererea creditoarei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că Banca X nu are o creanţă certă faţă de S.C. “P.” S.A., iar pe de altă parte că refuzul de plată al debitoarei se întemeiază pe faptul, susţinut de rapoartele de expertiză, că suma solicitată nu este datorată, ceea ce înseamnă că este vorba de un refuz manifestat cu bună-credinţă şi că debitoarea nu se află în incapacitate de plată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea Banca X, solicitând modificarea hotărârii şi, pe fond, respingerea contestaţiei şi deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995.
Recurenta a criticat, în esenţă, hotărârea pentru următoarele motive:
Instanţa nu a procedat la interpretarea corectă a probelor ce au fost depuse în susţinerea cererii, respectiv convenţiile civile nr. 661 din 29.01.1992 şi nr. 253 din 27.01.1993, ca şi opinia separată a consilierului expert al băncii, care demonstra certitudinea creanţei băncii.
Instanţa de fond nu a analizat convenţiile civile amintite în contextul legislativ şi economic existent la momentul semnării acestora. Astfel, pe parcursul derulării celor două convenţii, principala normă juridică ce guverna operaţiunile valutare era Norma B.N.Rnr. 1782/1991.
în temeiul celor două convenţii, banca îşi asuma în principal obligaţia de a garanta achitarea la extern a plăţilor datorate de S.C. “P.” S.A. către furnizorul importurilor prin emiterea unei scrisori de garanţie irevocabilă şi necondiţionată şi prin avalizarea unor trate în favoarea beneficiarului acestora, Banca Y, iar, potrivit art. 9 din Norma B.N.R. nr. 1782/1991, banca îşi asuma implicit şi rolul de dealer al S.C. “P.” S.A., urmând să participe la şedinţele de fixing în numele clientului său în vederea achiziţionării valutei necesare acestuia pentru respectarea obligaţiilor de plată asumate faţă de furnizorul olandez ca urmare a semnării contractului de import.
Potrivit art. 3 din Convenţia nr. 661 din 29.01.1992, se reglementa obligaţia societăţii garantate de a rambursa băncii contravaloarea în devize a tratelor achitate de bancă la extern în situaţia în care banca ar fi fost obligată la rândul său să-şi îndeplinească propria obligaţie aferentă scrisorii de garanţie emise.
Iar în alin. 4 al convenţiei S.C. “P.” S.A. s-a obligat să asigure cu 30 de zile înainte de data scadenţei depozitele în lei pentru obţinerea valutei necesare rambursării ratelor şi dobânzilor scadente, experţii evitând să interpreteze corect această clauză.
Se mai arată că, pe parcursul derulării celor două convenţii, contextul economic s-a modificat radical faţă de momentul încheierii acestora, în sensul că banca nu a mai avut posibilitatea concretă de a mai cumpăra valută. Acest fapt a dus la necesitatea respectării de către bancă a obligaţiei de garant asumată prin cele două convenţii, concretizată în plata tratelor scadente la extern şi din resurse valutare proprii.
Faţă de această situaţie de fapt, datorită schimbărilor esenţiale ale împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii celor două convenţii, când pe piaţa valutară interbancară exista suficientă valută, banca apreciază că operează teoria impreviziunii, ca excepţie de la principiul general al forţei obligatorii a efectelor contractului.
Iar interpretarea dată de instanţă celor două convenţii a dus la îmbogăţirea fără justă cauză a S.C. “P.” S.A., în sarcina căreia s-a reţinut doar obligaţia de a asigura, cu 30 de zile înainte de scadenţă, echivalentul în lei al tratelor.
Asigurarea disponibilităţii în lei era o modalitate de îndeplinire a obligaţiei ce revenea societăţii garantate, însă satisfacerea nu exonerează societatea de a acoperi integral contravaloarea tratelor achitate de bancă, în calitate de garant, din surse proprii.
Astfel, susţinerea debitoarei că banca nu a respectat clauzele contractuale, fapt ce a dus la debitarea în mod arbitrar a conturilor în lei ale societăţii, este nefondată.
Banca îşi putea exercita dreptul de a debita contul în lei al societăţii numai în situaţia în care avea posibilitatea să cumpere, prin participare la şedinţele de fixing, valuta solicitată de aceasta. însă banca a fost în imposibilitate fortuită de a procura valuta necesară, datorită insuficienţei acesteia pe piaţa interbancară, iar debitarea contului în lei s-a făcut treptat, pe măsură ce exista posibilitatea achiziţionării valutei. în consecinţă, riscul diferenţei de curs valutar aparţine S.C. “H.” S.A.
în susţinerea recursului, recurenta a solicitat proba cu înscrisuri, pe care nu a mai înţeles s-o administreze.
Intimata, legal citată, a solicitat, prin concluziile scrise, respingerea recursului, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 64/1995, republicată, şi că banca nu a debitat conturile societăţii cu contravaloarea în monedă naţională a tratelor la scadenţă, deşi în conturi existau sume îndestulătoare, şi că banca a fost aceea care a încălcat obligaţia contractuală.
Asupra recursului:
Curtea reţine că instanţa de fond a analizat cele două convenţii civile nr. 661 din 29.01.1992 şi nr. 253 din 27.04.1993, interpretând corect obligaţiile contractuale în raport de voinţa părţilor şi de normele legale în vigoare.
Astfel, cele două convenţii au avut ca obiect garantarea de către S.C. “P.” S.A. a rambursării ratelor scadente, dobânzilor, comisioanelor şi altor speze, ca urmare a emiterii scrisorilor de garanţie de către Banca X pentru S.C. “P.” S.A., până la suma de 3,5 milioane de dolari SUA.
Potrivit acestor contracte, banca emitea scrisori de garanţie bancară irevocabilă şi necondiţionată în favoarea furnizorului extern în tranşe, în funcţie de importurile făcute, iar garantatul se obliga să achite băncii ratele scadente şi dobânzile aferente, conform scadenţelor întocmite de furnizorul extern şi avizate de Banca Y din Olanda.
Totodată, garantul se obliga să asigure cu 30 de zile înainte de data scadenţei depozitele în lei pentru obţinerea valutei necesare rambursării ratelor şi dobânzilor scadente.
Pentru garantarea rambursării ratelor scadente, dobânzilor, comisioanelor şi altor speze bancare, S.C. “P.” S.A. se obliga să-şi asigure sumele necesare pentru plata ratelor şi dobânzilor scadente, să cesioneze în favoarea băncii toate încasările în lei, să fie de acord să debiteze automat înainte de scadenţă contul în lei pentru achiziţionarea valutei necesare plăţii ratelor şi dobânzilor aferente.
în lumina acestor clauze contractuale cele două expertize contabile au analizat derularea raporturilor dintre părţi.
Aşa cum se reţine corect, cele două convenţii nu au reglementat modul în care Banca X obţinea valuta necesară, astfel încât dificultăţile economice apărute nu pot schimba obligaţiile părţilor, cu atât mai mult cu cât din întreg probatoriul administrat a rezultat că S.C. “P.” S.A. a asigurat de fiecare dată disponibilul necesar în lei pentru acoperirea ratelor scadente, banca fiind aceea care nu a respectat obligaţia sa de a debita la termen conturile respective.
Conform documentelor contabile avute în vedere la efectuarea celor două expertize, a rezultat că societatea a avut în intervalul de 30 de zile premergătoare scadenţei fiecărei rate, numai în contul curent, intrări de sume mai mari decât valoarea tratelor scadente, astfel încât corect s-a apreciat că S.C. “P.” S.A. şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
Astfel că, deşi banca avea dreptul să încaseze automat din conturile S.C. “P.” S.A. sumele scadente rezultate din derularea contractului comercial de import, cu prioritate faţă de alte datorii ale acestuia, banca a debitat cu întârziere, în cele mai multe situaţii, conturile S.C. “H.” S.A.
Din actele depuse – bilanţ, situaţia sumelor disponibile în cont fixing – a rezultat că sumele aflate în cont erau îndestulătoare pentru a asigura plata tratelor scadente, expertul S.N. făcând o prezentare detaliată a situaţiei intrărilor zilnice de sume în lei în conturile societăţii, în intervalul de 30 de zile premergătoare datei achitării fiecărei trate.
Din situaţia prezentată cu referire la suma totală în monedă naţională pe care o datora S.C. “P.” S.A. ca urmare a achitării tratelor la extern şi suma totală în lei ce a fost luată efectiv de Banca X din conturile societăţii, expertiza a concluzionat că banca a încasat în plus suma de 1.022.112.443 lei.
Totodată, expertiza a constatat că S.C. “P.” S.A. nu se află în incapacitate de plată, situaţie necontestată de bancă, că în perioada 1998- 2000 a înregistrat profit şi că înregistrează datorii rezonabile faţă de furnizori, bugetul statului, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale, conform bilanţurilor contabile pentru anii 1998- 1999 şi declaraţiei privind obligaţiile de plată la bugetul de stat pentru luna decembrie 2000.
De altfel, susţinerea băncii că a fost în imposibilitate fortuită de a achiziţiona valută, întrucât era insuficientă pe piaţa interbancară, nu este dovedită, conform art. 1169 din Codul civil, banca nefăcând nici o probă în acest sens, ci doar simple afirmaţii. Astfel, teoria impreviziunii, invocată de recurentă, nu poate opera faţă de obligaţia clar inserată în cele două convenţii, de a debita automat din conturile S.C. “P.” S.A. sumele necesare achitării ratelor scadente, câtă vreme societatea a asigurat disponibil în intervalul de 30 de zile înaintea scadenţei fiecărei trate.
în condiţiile în care banca nu a debitat la timp aceste conturi, riscurile diferenţei de curs valutar nu poate fi imputat societăţii, ci este suportat de bancă.
în mod corect a fost înlăturată părerea expertului desemnat de bancă, care a interpretat subiectiv clauzele contractuale. Faţă de prevederile contractuale stipulate în mod clar în cele două convenţii, expertul parte a reţinut în mod greşit că S.C. “P.” S.A. avea obligaţia de plată în valută pentru acoperirea importurilor de juninci, şi nu în lei, cum corect s-a interpretat de cei doi experţi contabili.
Faptul că nu ar fi existat suficientă valută pe piaţa interbancară pentru a fi procurată este un aspect independent de convenţia părţilor, iar, faţă de calitatea recurentei, aceea de bancă, apare ca superfluă invocarea teoriei impreviziunii, ştiut fiind că în obiectul de activitate al acestor subiecţi de drept comercial intră şi această activitate.
Critica referitoare la faptul că nu s-au avut în vedere dispoziţiile Normelor B.N.R. nr. 1782/1991 va fi înlăturată. Astfel, chiar dacă expertul nu a făcut referire expresă la aceste norme, Curtea constată că analiza raporturilor dintre părţi a fost în conformitate cu dispoziţiile art. 2, 3 din normele invocate, aşa cum rezultă din considerentele prezentate, şi care au relevat îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale societăţii.
în consecinţă, faţă de aceste considerente, considerând culpa băncii în nerespectarea obligaţiilor contractuale, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond nu a reţinut aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată, în sensul că banca nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva S.C. “P.” S.A., a constatat recursul nefondat şi l-a respins, conform art. 312 din Codul de procedură civilă, motivele invocate neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 din raportat la art. 3041 din Codul de procedură civilă.
