Rezilierea întemeiată pe pactul comisoriu este o reziliere convenţională. Limitele verificării de către instanţa de judecată.


Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 10797/63/2014, reclamanta x în contradictoriu cu pârâta y în temeiul art. 194 şi urm. C. pr. civ. şi art. 286 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Notificării nr. 62/2/273/27.03.2014 privind rezilierea Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, emisă de pârâta y în mod abuziv şi cu nesocotirea normelor legale incidente în cauză, cu consecinţa nulităţii absolute a măsurii rezilierii unilaterale a Acordului cadru mai sus precizat. În subsidiar, a solicitat anularea aceleiaşi notificări şi implicit a rezilierii unilaterale a acordului cadru de mai sus. A solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, estimat provizoriu la suma de 210.000 lei, creat în patrimoniul reclamantei ca urmare a rezilierii unilaterale a Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, dispusă în mod abuziv şi nelegal prin Notificarea nr. 62/2/273 din 27.03.2014,  precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea prezentului litigiu.
Prin sentinţa nr. 175 din data de 28 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 10797/63/2014, s-a respins acţiunea formulată de către reclamanta x în contradictoriu cu y.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Analizând cauza dedusă judecăţii şi întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine că prin notificarea nr. 62/2/273/27.03.20104, pârâta a comunicat reclamantei rezilierea Acordului-cadru nr. 590/05.11.2013, începând cu data de 27.03.2014.
Considerentele care au condus la rezilierea Acordului – cadru au fost expuse în cuprinsul notificării.
Potrivit dispoziţiilor art. 8.1 din Acordul-cadru nr. 590/05.11.2013, încheiat de părţi, ,,nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul acord-cadru de către una dintre părţi, în mod culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept/de a cere rezilierea contractului şi de a pretinde plata daunelor-interese”.
Conform art. 8.2 din Acordul-cadru ,,rezilierea intervine de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată”.
Potrivit art. 297 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii ,,în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun”.
Noul Cod civil reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V („Executarea obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase arti¬cole, această instituţie (art. 1549-1554), prin raportare la reziliere, accentuând astfel faptul că dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii, cu excepţia cazurilor când se prevede altfel (art.  1.549 alin. 3 Cod civil).
În speţă, ne aflăm în prezenţa unui pact comisoriu, inserat expres de către părţi în cuprinsul Acordului-cadru, deci rezoluţiunea/rezilierea întemeiată pe pactul comisoriu este o rezoluţiune/reziliere convenţională, reglementată de dispoziţiile art. 1.550 alin. 2 şi art. 1. 553 din Codul civil.
Tocmai din regimul de reglementare al clauzei rezolutorii (numită chiar de legiuitor pact comisoriu) rezultă avantajul principal al pactului comisoriu: acela că arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie.
În cuprinsul Acordului-cadru semnat de către părţi, acestea au convenit ca rezilierea să intervină de plin drept şi fără intervenţia instanţei de judecată, pârâta procedând în consecinţă prin notificarea reclamantei prin adresa nr. 62/2/273/27.03.20104.
Incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1.553 Cod civil şi, pe cale de consecinţă, aplicabilitatea pactului comisoriu rezidă şi din faptul că la art. 8.1 din Acordul-cadru au inserat în mod expres faptul că simpla nerespectare a obligaţiilor asumate prin prezentul acord-cadru de către una dintre părţi, în mod culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept.
Faptul că s-a menţionat în contract şi posibilitatea părţii lezate de a cere rezilierea contractului pe cale judiciară reprezintă doar o expresie a dreptului de opţiune a creditorului între cele două forme de realizare a rezilierii contractului, acesta având opţiune între cele două tipuri de reziliere: judiciară şi convenţională (drept pur potestativ), ceea ce nu înseamnă că îi răpeşte posibilitatea de a se prevala de pactul comisoriu stipulat în contract.
În speţă, pârâta a uzat de posibilitatea rezilierii de drept convenţională a contractului, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului de vreme ce s-a inserat în mod expres în contract că simpla neexecutare a obligaţiilor asumate dă dreptul părţii lezate la a considera reziliat de drept contractul, astfel încât pactul comisoriu nu prevede necesitatea punerii în întârziere a debitorului.
Totodată, menţionarea în contract a faptului că nerespectarea obligaţiilor asumate prin acordul-cadru de către una dintre părţi, în mod culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept semnifică faptul că imprimă un caracter însemnat oricărei neexecutări a obligaţiilor negociate de părţi, neexecutarea căpătând caracter însemnat prin raportare la pactul comisoriu inserat de părţi în Acordul-cadru.
Aşadar, prin notificarea de reziliere a Acordului-cadru emisă de către pârâtă s-a imputat reclamantei că aceasta nu a prelungit valabilitatea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar seria AF nr. 5767, eliberată la data de 15.03.2013, şi care a avut valabilitate până la data de 23.02.2014.
Aceste aspecte au fost confirmate de către reclamantă, care a recunoscut în cuprinsul adresei nr. 66/31.03.2014 că nu a obţinut înainte de data expirării valabilităţii acesteia prelungirea autorizaţiei, deşi susţinea efectuarea demersurilor în acest sens (fila 48 din vol. I din dosar).
Astfel, conform formularului 12F din documentaţia de licitaţie şi Ordinului MT nr. 290/2000, reclamanta avea obligaţia prelungirii valabilităţii acesteia din proprie iniţiativă, înainte de expirarea termenului de valabilitate, şi depunerea acesteia la sediul pârâtei.
Neprocedând în acest fel, reclamanta a încălcat obligaţia ce-i incumba potrivit dispoziţiilor art. 2.2 din Acordul-cadru potrivit cărora era obligată ca lucrările să se efectueze conform caietului de sarcini, care constituia parte integrantă cu Acordul-cadru, atâta timp cât prelungirea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar şi Agrementul Tehnic Feroviar, conform Ordinului nr. 290/2000 al MT constituia obligaţia reclamantului, conform formularului 12 F – Angajament; fiind o condiţie esenţială stipulată în fişa de date a achiziţiei – cap. III. 2) 1.b) pct. 2.
Obţinerea ulterioară a prelungirii autorizaţiei nu acoperă neîndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau reclamantei în baza Acordului-cadru încheiat, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a înştiinţat pârâta că a făcut demersuri pentru prelungirea autorizaţiei decât după ce a fost notificată cu privire la rezilierea contractului.
Totodată, nu se poate susţine că este de mică însemnătate nici obligaţia ce-i incumba reclamantei în conformitate cu dispoziţiile art. 2.11 din Acordul-cadru, potrivit cărora promitentul-executant era obligat să fie organizat pe patru puncte de lucru pe raza SRCF Craiova: Craiova, Roşiori, Râmnicu-Vâlcea şi Piteşti, pe care reclamanta nu le-a înfiinţat, aspect recunoscut de către aceasta.
Cât priveşte susţinerea reclamantei potrivit căreia nu se impunea înfiinţarea acestor puncte de lucru, de vreme ce asigura efectuarea lucrărilor, instanţa reţine că nu se poate justifica de o asemenea manieră nerespectarea obligaţiilor reclamantei ce-i incumbau în conformitate cu documentaţia de licitaţie.
Astfel, această obligaţie a fost inserată ca o condiţie esenţială, în scopul executării în mod operativ a lucrărilor de întreţinere şi intervenţii accidentale la clădiri şi instalaţii aferente pe întreaga rază de activitate a SRCF Craiova, conform fişei de date a achiziţiei – CAP. IV. 4.1. – propunere tehnică.
Caracterul esenţial al acestei obligaţii rezidă şi din formularea clauzei contractuale prevăzute de art. 2.11 din Acordul-cadru: ,,promitentul-achizitor este obligat să fie organizat pe patru puncte de lucru (…)” (s.n.), ceea ce presupunea înfiinţarea incipientă a acestor puncte de lucru ce trebuia să asigure executarea operativă a lucrărilor pe care reclamanta trebuia să le execute, dat fiind specificul acestui contract de lucrări: întreţinere şi intervenţii accidentale la clădiri şi instalaţii aferente – executate în urma sesizărilor transmise de personalul CFR din diverse staţii aflate pe raza SRCF Craiova.
Se reţine, aşadar, dovedită nerespectarea unor obligaţii contractuale de către reclamantă, acestea constituind neexecutare a unor obligaţii contractuale suficient de grave care justifică măsura de reziliere a Acordului-cadru încheiat de părţi, nemaifăcând utilă verificarea tuturor motivelor de reziliere a contractului.
Faţă de toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 286 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamanta S.C. “Delinus Prodimpex” S.R.L.
Împotriva sentinţei nr. 175 din data de 28 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 10797/63/2014 a formulat apel reclamanta.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apel a fost încuviinţată proba cu înscrisuri pentru ambele părţi, fiind respinsă proba testimonială şi proba cu expertiză contabilă solicitate de apelanta reclamantă pentru motivele consemnate în încheierea de şedinţă de la 08 iunie 2015.
Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în raport de probele dosarului, Curtea constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin notificarea nr. 62/2/273/27.03.2014, intimata pârâtă a comunicat apelantei reclamante rezilierea Acordului-cadru nr. 590/05.11.2013, începând cu data de 27.03.2014, iar considerentele care au condus la rezilierea Acordului-cadru au fost menţionate în cuprinsul notificării;  în esenţă, reclamanta nu a prelungit valabilitatea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar, nu a soluţionat şi nici nu a prezentat, în scris, punctul de vedere cu privire la obiecţiunile semnalate prin mai multe adrese, referitoare la oferta depusă în urma licitaţiei electronice, nu au fost finalizate, până la data de 11.02.2014 – când a încetat, de drept, contractul subsecvent nr. 591/5.11.2013 mai multe lucrări comandate, nu a organizat cele patru puncte de lucru stabilite.
Decizia de reziliere a fost întemeiată pe cerinţele specifice din Acordul-cadru nr. 590/5.11.2013 la capitolul 2 – pct. 2.2, pct. 2.4, pct. 2.6, pct. 2.7, pct. 2.10 şi pct. 2.11 ce nu au fost respectate, la capitolul 8 –  pct. 8.1 şi pct. 8.2, , precum şi pe dispoziţiile OMT nr. 290/2000 ce prevedeau obligaţiile ce revin executantului, nerespectate, de asemenea.
Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a Notificării nr. 62/2/273/27.03.2014 privind rezilierea Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, emisă de pârâtă, cu consecinţa nulităţii absolute a măsurii rezilierii unilaterale a Acordului cadru. În subsidiar, a solicitat anularea aceleiaşi notificări şi implicit a rezilierii unilaterale a acordului cadru de mai sus.
Potrivit dispoziţiilor art. 8.1 din Acordul-cadru nr. 590/05.11.2013, încheiat între părţi, ,,nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul acord-cadru de către una dintre părţi, în mod culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept/de a cere rezilierea contractului şi de a pretinde plata de daune-interese”.
Conform art. 8.2 din Acordul-cadru ,,rezilierea intervine de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată”.
Este în afara oricărei îndoieli că întinderea şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor inserate de părţi în cuprinsul acordului cadru au fost cunoscute, determinate, încă de la momentul încheierii actului.
Faptul că s-a menţionat în contract şi posibilitatea părţii lezate de a cere rezilierea contractului reprezintă doar o expresie a dreptului de opţiune a creditorului între cele două forme de realizare a rezilierii contractului.
Potrivit art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii ,,în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun”.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui pact comisoriu, inserat expres de către părţi în cuprinsul Acordului-cadru, deci rezilierea întemeiată pe pactul comisoriu este o reziliere convenţională, reglementată de dispoziţiile art. 1.550 alin. 2 şi art. 1.553 din Codul civil, astfel încât critica apelantei reclamante pe acest aspect este nefondată.
Argumentele menţionate de apelanta reclamantă în susţinerea primului motiv de apel vor fi înlăturate de către instanţa de apel pentru următoarele considerente:
Rezilierea contractului reprezintă o formă de rezoluţiune a acestuia ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nunc). Deşi art. 1550 din noul Cod Civil nu menţionează şi rezilierea extrajudiciară sau unilaterală, referindu-se doar la rezoluţiune, textul citat constituie temei şi pentru rezilierea unilaterală.  În primul rând, textul art. 1550 din noul Cod Civil stabileşte un drept comun în materie de rezoluţiune consfinţind dreptul de opţiune al creditorului între rezoluţiunea judiciară şi cea unilaterală.
Condiţiile de invocare a rezilierii, atât la nivel substanţial, cât şi la nivel formal sunt identice cu cele ale rezoluţiunii, însă au specificul lor – conform art. 1549 alin. 3 noul Cod Civil „Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii”.
Astfel, la nivelul condiţiilor substanţiale este necesară şi în cazul rezilierii o neexecutare însemnată. Particularismul este dat de caracterul repetat al prestaţiilor care imprimă şi condiţiei particularismul său. Astfel: „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.” (art. 1551 alin. 1 teza a II-a noul Cod Civil).
La nivelul condiţiilor de formă, invocarea rezilierii trebuie să îndeplinească exact condiţiile formale ale rezoluţiunii unilaterale (dacă creditorul înţelege să rezilieze unilateral contractul), respectiv cele ale rezoluţiunii judiciare (dacă creditorul înţelege să invoce rezilierea în instanţă).
Art. 1549 alin. 3 din noul Cod Civil prevede că regulile referitoare la rezoluţiune se aplică şi rezilierii dacă legea nu indică altfel.
Rezoluţiunea/rezilierea convenţională este prevăzută de art. 1550 alin. 2 şi de art. 1553 noul Cod Civil şi reprezintă acea rezoluţiune/reziliere care poate opera (judiciar sau unilateral) în virtutea unei clauze rezolutorii (numită chiar de legiuitor pact comisoriu), prin care părţile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea/rezilierea.
Pentru ca un pact comisoriu să-şi producă efectele este necesar ca acesta să prevadă expres obligaţiile a căror neexecutare atrage desfiinţarea contractului şi să se realizeze punerea în întârziere a debitorului conform art. 1522 N.C.civ. care să indice condiţiile în care operează rezoluţiunea (art. 1553 alin. 3 N.C.civ.).
Prin excepţie, cerinţa punerii în întârziere nu va fi necesară în cazul în care prin convenţie s-a prevăzut că debitorul este de drept în întârziere ca urmare a neexecutării (art. 1553 alin. 2 N.C.civ. raportat la art. 1523 alin. 1 N.C.civ.)
În cazul în care, în pactul comisoriu nu s-au prevăzut, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage desfiinţarea contractului, atunci este posibilă rezoluţiunea/rezilierea unilaterală a contractului în condiţiile art. 1552 N.C.civ. sau rezoluţiunea/rezilierea judiciară a contractului conform art. 1550 alin. 1 teza I N.C.civ.).
Stipularea unui pact comisoriu de gradul IV prin care părţile să prevadă rezoluţiunea/rezilierea de drept a contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului, este posibilă şi în prezent în conformitate cu art. 1550 alin. 2 teza a II-a N.C.civ. raportat la art. 1553 alin. 2 teza a II-a N.C.civ.)
Curtea menţionează faptul că, atunci când într-un contract s-a prevăzut clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de drept, fără orice altă formalitate prealabilă, în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, rolul instanţei de judecată este redus.
Nu poate fi însă, exclus în totalitate rolul instanţei de judecată, pentru că, deşi părţile au încheiat un pact comisoriu expres, forţa juridică a acestuia depinde de modul său de redactare şi, în plus, între părţi pot exista neînţelegeri în legătură cu îndeplinirea condiţiilor necesare pentru desfiinţarea contractului, iar în situaţia existenţei unor asemenea neînţelegeri, ţinând seama de accesul liber la justiţie, partea interesată poate introduce acţiune în justiţie pentru rezolvarea litigiului.
Chiar în situaţia în care pactul comisoriu conţine clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de drept, instanţa de judecată, sesizată cu un asemenea litigiu, este obligată să verifice existenţa unei manifestări neîndoielnice a voinţei creditorului de desfiinţare a contractului, indiferent de forma de exprimare a acestei voinţe.
În cazul în care părţile au inserat în contract o clauză expresă referitoare la rezoluţiunea/rezilierea convenţiei în caz de neexecutare, atunci instanţa doar verifică condiţiile în care pactul comisoriu poate deveni aplicabil, ceea ce în mod corect a făcut şi prima instanţă.
Pentru a nu se ajunge la înlăturarea voinţei părţilor exprimată la data încheierii convenţiei, instanţa nu mai poate aprecia că, în urma executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale, nu se mai poate dispune rezilierea contractului.
Avantajul pactelor comisorii este acela că, arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie. Această stipulaţie, atrage după sine o diferenţiere radicală a rezoluţiunii/rezilierii convenţionale faţă de celelalte tipuri de rezoluţiune/reziliere, ea prevede condiţiile neexecutării pentru ca ea să aibă un caracter rezolutoriu şi eventual, modul de funcţionare al rezoluţiunii/rezilierii.
Din prevederile art. 1553 alin. 1 noul Cod Civil se deduce că, pentru ca rezoluţiunea/reziliere convenţională să opereze, este necesar că pactele comisorii să fie stipulate expres şi ca ele să prevadă în manieră neechivocă obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.
Curtea menţionează că cenzura pactului comisoriu de către instanţa de judecată poate opera numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparenţă contractuală, pe calea interpretării contractului, precum şi atunci când acestea au un conţinut abuziv şi disproporţionat.
Cenzura trebuie să opereze însă excepţional. Nu trebuie să se uite că pactul comisoriu este rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor şi că el trebuie să reprezinte substanţa forţei obligatorii.
Un pact comisoriu inserat în contractul părţilor se interpretează restrictiv, întrucât derogă de la principiul rolului activ al judecătorului.
Condiţia formală pentru operarea rezoluţiunii/rezilierii convenţionale este aceea a notificării specializate. Dacă pactul comisoriu defineşte neexecutarea rezolutorie, el stabileşte şi operarea „de drept” a rezoluţiunii/rezilierii. De aceea, punerea prealabilă în întârziere (adică acordarea termenului suplimentar de executare) este necesară numai dacă pactul comisoriu prevede acest lucru (art. 1553 alin. 2 noul Cod Civil).
De regulă însă, rolul pactului comisoriu este acela de a înlătura exigenţa unei puneri în întârziere – dacă se prevede lipsa acestei condiţii în pact, punerea în întârziere nu mai este necesară (art. 1553 alin. 1 şi art. 1523 alin. 1 noul Cod Civil).
Cu toate acestea, pentru efectivitatea rezoluţiunii/rezilierii convenţionale, adică, pentru ca aceasta odată invocată să opereze este necesară notificarea specializată a debitorului – ceea ce semnifică obligaţia creditorului de a aduce la cunoştinţa debitorului, prin intermediul unei notificări, faptul că a invocat rezoluţiunea/rezilierea contractului şi condiţiile în care acesta operează.
În cuprinsul Acordului-cadru semnat de către părţi, acestea au convenit ca rezilierea să intervină de plin drept şi fără intervenţia instanţei de judecată, intimata pârâtă procedând în consecinţă prin notificarea apelantei reclamante prin adresa nr. 62/2/273/27.03.2014.
În speţă, intimata pârâtă a uzat de posibilitatea rezilierii de drept convenţională a contractului, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului de vreme ce s-a inserat în mod expres în contract că nerespectarea obligaţiilor asumate dă dreptul părţii lezate la a considera reziliat de drept contractul, astfel încât pactul comisoriu nu prevede necesitatea punerii în întârziere a debitorului.
Pentru considerentele arătate, critica conform căreia pactul comisoriu cuprins în acordul-cadru nu este un pact comisoriu de gradul IV, întrucât nu îndeplineşte condiţiile  art. 1553 C.civ., nu se poate reţine, întrucât clauzele contractuale exprese privind rezoluţiunea/rezilierea contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pacte comisorii şi sunt derogatorii de la prevederile dreptului comun, în sensul că urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei în pronunţarea rezoluţiunii/rezilierii contractelor. Potrivit pactului comisoriu de ultim grad, în caz de neexecutare, fiind vorba de neexecutarea oricărei obligaţii asumate, contractul se desfiinţează de drept.
Critica apelantei reclamante referitoare la aprecierea greşită de către prima instanţă a neîndeplinirii obligaţiilor, cu referire la nedepunerea autorizaţiei de furnizor feroviar şi neînfiinţarea punctelor de lucru, este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Menţionarea faptului că nerespectarea obligaţiilor asumate prin acordul-cadru de către una dintre părţi, în mod culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept semnifică faptul că imprimă un caracter însemnat oricărei neexecutări a obligaţiilor negociate de părţi, neexecutarea căpătând caracter însemnat prin raportare la pactul comisoriu inserat de părţi în Acordul-cadru.
Prin notificarea de reziliere a Acordului-cadru emisă de către intimata pârâtă s-a imputat apelantei reclamante faptul că aceasta nu a prelungit valabilitatea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar seria AF nr. 5767, eliberată la data de 15.03.2013 şi care a fost vizată până la data de 23.02.2014.
În art. 10 alin. 1 lit. b din Ordinul nr. 290/2000 al M.T. se precizează că “valabilitatea autorizaţiei acordate poate fi, după caz: (…); b) de 5 ani de la data eliberării, cu condiţia vizării sale anuale de către AFER”.
Astfel, Autorizaţia AFER sau Agrementul tehnic fără viză anuală a AFER-ului îşi pierde valabilitatea. Această condiţie esenţială este stipulată în Fişa de date a Achiziţiei – Cap. III. 2) 1.b) capacitate de exercitare a activităţii profesionale -pct. 2.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, aceste aspecte au fost confirmate de către reclamantă, care a recunoscut în cuprinsul adresei nr. 66/31.03.2014 că nu a obţinut înainte de data expirării valabilităţii acesteia prelungirea autorizaţiei, deşi susţinea efectuarea demersurilor în acest sens.
Astfel, conform formularului 12F din documentaţia de licitaţie şi Ordinului MT nr. 290/2000, apelanta reclamantă avea obligaţia prelungirii valabilităţii acesteia din proprie iniţiativă, înainte de expirarea termenului de valabilitate şi depunerea acesteia la sediul intimatei pârâte.
Neprocedând în acest fel, apelanta reclamantă a încălcat obligaţia ce-i incumba potrivit dispoziţiilor art. 2.2 din Acordul-cadru potrivit cărora era obligată ca lucrările să se efectueze conform caietului de sarcini, care constituia parte integrantă cu Acordul-cadru, atâta timp cât prelungirea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar şi Agrementul Tehnic Feroviar, conform Ordinului nr. 290/2000 al MT constituia obligaţia reclamantei, conform formularului 12 F – Angajament; fiind o condiţie esenţială stipulată în fişa de date a achiziţiei – cap. III. 2) 1.b) pct. 2.
Este real că apelanta reclamantă a dovedit în faţa instanţei de apel că a obţinut avizarea autorizaţiei, însă, obţinerea ulterioară a avizării autorizaţiei pentru anul 2014 nu acoperă neîndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau reclamantei în baza Acordului-cadru încheiat.
Apelanta reclamantă nu a înştiinţat intimata pârâtă că a făcut demersuri pentru prelungirea autorizaţiei de Furnizor Feroviar Seria AF nr. 5767/15.03.2013 cu valabilitate până la 23.02.2015 şi vizată până la 23.02.2014, decât după ce a fost notificată cu notificarea nr. 62/2/273/27.03.2014 cu privire la rezilierea contractului şi fără să facă dovada obţinerii vizei, astfel că nu pot fi reţinute apărările apelantei reclamante pe aceste aspecte.
În aceste condiţii, intimata pârâtă nu a pus în discuţie problema emiterii unei noi autorizaţii, ci doar avizarea anuală a celei existente, fapt stipulat la paragraful 2 din Notificarea nr. 62/2/273/27.03.2014: “Autorizaţia de Furnizor Feroviar, seria Seria AF nr.  5767 eliberată la data de 15.03.2013, document de calificare la licitaţia deschisă, a fost valabilă până la data de 23.02.2014 şi conform formularului 12F din documentele de licitaţie şi ordinul MT nr. 290/2000, aveaţi obligaţia prelungirii valabilităţii acesteia din proprie iniţiativă, înainte de expirarea termenului de valabilitate şi depunerea acesteia la SCREIR CF Craiova”.
Apelanta reclamantă nu a dovedit susţinerile din cererea de apel referitoare la faptul că pârâta a emis noi comenzi după expirarea termenului de valabilitate a autorizaţiei, 23.02.2014 şi astfel ar fi recunoscut în mod tacit calitatea de furnizor feroviar a acesteia, aceste susţineri fiind contrazise de intimată prin întâmpinare.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, nu se poate susţine că este de mică însemnătate obligaţia ce-i incumba apelantei reclamante în conformitate cu dispoziţiile art. 2.11 din Acordul-cadru, potrivit cărora promitentul-executant era obligat să fie organizat pe patru puncte de lucru pe raza SRCF Craiova: Craiova, Roşiori, Râmnicu-Vâlcea şi Piteşti, pe care apelanta reclamantă nu le-a înfiinţat, aspect recunoscut de către aceasta şi prin motivele de apel.
Cât priveşte susţinerea apelantei reclamante potrivit căreia nu se impunea înfiinţarea acestor puncte de lucru, de vreme ce asigura efectuarea lucrărilor, instanţa reţine că nu se poate justifica de o asemenea manieră nerespectarea obligaţiilor reclamantei ce-i incumbau în conformitate cu documentaţia de licitaţie.
Această obligaţie a fost inserată ca o condiţie esenţială, în scopul executării în mod operativ a lucrărilor de întreţinere şi intervenţii accidentale la clădiri şi instalaţii aferente pe întreaga rază de activitate a SRCF Craiova, conform fişei de date a achiziţiei – CAP. IV. 4.1. – propunere tehnică.
Caracterul esenţial al acestei obligaţii rezidă şi din formularea clauzei contractuale prevăzute de art. 2.11 din Acordul-cadru: ,,promitentul-achizitor este obligat să fie organizat pe patru puncte de lucru (…)”, ceea ce presupunea înfiinţarea incipientă a acestor puncte de lucru ce trebuia să asigure executarea operativă a lucrărilor pe care reclamanta trebuia să le execute, dat fiind specificul acestui contract de lucrări: întreţinere şi intervenţii accidentale la clădiri şi instalaţii aferente – executate în urma sesizărilor transmise de personalul CFR din diverse staţii aflate pe raza SRCF Craiova.
Precizarea apelantei reclamante că şi-ar fi organizat, totuşi, de aşa manieră activitatea încât, în concret, faptic au fost înfiinţate mai multe puncte de lucru care să acopere şi cele patru zone (Craiova, Roşiori, Râmnicu Vâlcea şi Piteşti), fără însă a se proceda la înscrierea acestora la Oficiul Registrului Comerţului, nu poate fi reţinută, susţinerea contrazicându-se cu argumentele referitoare la faptul că pârâta nu a dovedit că reclamanta ar fi întârziat în mod culpabil executarea unei lucrări din cauza faptului că nu a deschis cele patru puncte de lucru.
  Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, a fost dovedită nerespectarea unor obligaţii contractuale de către reclamantă, acestea constituind neexecutarea unor obligaţii contractuale suficient de grave care justifică măsura de reziliere a Acordului-cadru încheiat de părţi, motiv pentru care prima instanţă a apreciat ca nemaifiind utilă verificarea tuturor motivelor de reziliere a contractului.
În ceea ce priveşte critica referitoare la neîncuviinţarea probei cu martori, aceasta este neîntemeiată. Curtea menţionează că este de principiu că admiterea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanţei, care însă este obligată să motiveze măsura luată. În ceea ce priveşte competenţa recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, aceasta este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze prin hotărâre.
Prima instanţă a verificat utilitatea şi concludenţa probelor şi a arătat în cuprinsul încheierii de şedinţă motivele pentru care a încuviinţat şi a respins probele solicitate, măsuri justificate corect în raport de obiectul acţiunii şi de obiectul probaţiunii, nefiind vătămat dreptul la apărare al apelantei reclamante, ca principiu fundamental al procesului civil.
Pentru aceste considerente, criticile formulate de apelanta reclamantă sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 480 alin. 1 N.C.proc.civ., Curtea respinge apelul ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei apelate.