Banca garantă nu este exonerată de obligaţia asumată printr-o scrisoare de garanţie în cazul în care nu a acţionat cu o atenţie rezonabilă în ceea ce priveşte emiterea, circulaţia şi anularea acesteia, îndeplinindu-şi în mod necorespunzător atribuţiile cu privire la aspectele arătate.
(Decizia nr. 104 din 23 ianuarie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin cererea înregistrată la data de 28.11.2000, la Tribunalul Bucureşti-Secţia comercială, reclamanta S.C. “B.” S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta Banca X, solicitând să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 396.226.190 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate către S.C. “C.” S.R.L., neachitată de aceasta, şi pentru care pârâta a emis Scrisoarea de garanţie bancară nr. 39 din 17.08.2000, precum şi la plata dobânzilor, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea înregistrată în cauză, la 24.04.2001, reclamanta a precizat cuantumul dobânzilor, calculate pe perioada 01.10.2000 – 30.04.2001, la suma de 80.896.180 lei.
Prin Sentinţa civilă nr. 3694, pronunţată la 08.05.2001, în Dosarul nr. 10218/2000, Tribunalul Bucureşti- Secţia comercială a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei. Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, tribunalul a reţinut că, prin Scrisoarea de garanţie bancară nr. 39 din 17.08.2000, a cărei a fost solicitată prin acţiunea în cauză, pârâta a garantat obligaţia de plată a contravalorii cantităţii de zahăr livrate de reclamantă către S.C. “C.” S.R.L. în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1543 din 15.08.2000.
S.C. “C.” S.R.L., care solicitase pârâtei emiterea scrisorii de garanţie în favoarea reclamantei, a restituit originalul acestei scrisori pârâtei, care din momentul respectiv a fost eliberată de orice obligaţie asumată şi a procedat la anularea înscrisului respectiv.
Conform prevederilor art. 23 din Publicaţia nr. 458, emisă de Camera de Comerţ Internaţional din Paris, o garanţie va fi anulată la prezentarea către garant a garanţiei însăşi, indiferent de dispoziţiile referitoare la expirarea valabilităţii ei. Potrivit aceleiaşi publicaţii, beneficiarul unei garanţii bancare poate solicita executarea acesteia numai în condiţiile în care deţine documentul scris, respectiv scrisoarea de garanţie bancară, în original.
Reclamanta a acceptat să livreze marfa în baza faxului de confirmare a emiterii scrisorii de garanţie la plată, fără a fi în posesia originalului acesteia. Or, pe data restituirii garanţiei de plată, încetează orice obligaţie de garantare şi, respectiv, de plată a garantului.
împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta S.C. “B.” S.A. a declarat recurs, timbrat şi în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii formulate, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a arătat că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, deoarece, în primul rând, aceasta a fost fundamentată de tribunal în mod greşit pe prevederile Publicaţiei nr. 458, emisă de Camera de Comerţ Internaţional din Paris.
Astfel, litigiul dedus judecăţii în cauză este supus legislaţiei comerciale române, iar prin dispoziţiile art. 1 din Codul comercial român nu s-a dat putere de lege uzanţelor comerciale, cum este cazul publicaţiei menţionate.
în fapt, pârâta a emis Scrisoarea de garanţie bancară nr. 39 la 17.08.2000, la cererea S.C. “C.” S.R.L., care a remis-o reclamantei, iar aceasta, după ce a obţinut şi confirmarea pârâtei, prin fax, privind existenţa scrisorii respective, a livrat marfa la datele de 17 şi 18 august către S.C. “C.” S.R.L., care a solicitat mai apoi pârâtei, iar aceasta a aprobat, anularea scrisorii de garanţie la plată, în mod unilateral.
Ulterior, la solicitarea reclamantei de a se executa scrisoarea de garanţie bancară, pârâta i-a adus la cunoştinţă anularea acesteia, situaţie în care, verificând exemplarul aflat în posesia ei, reclamanta a constatat că acesta este o fotocopie color care creează impresia că este originalul. Oricum, dincolo de intenţia de fraudă a S.C. “C.” S.R.L., pârâta nu avea dreptul să anuleze scrisoarea de garanţie bancară fără acordul reclamantei care ceruse şi obţinuse confirmarea privind existenţa acestei scrisori pentru a livra marfa.
De asemenea, aşa cum rezultă din cuprinsul înscrisului în discuţie, pârâta s-a angajat în mod irevocabil la plata către reclamantă, independent de valabilitatea şi de efectele juridice ale contractului încheiat cu S.C. “C.” S.R.L., iar, în ipoteza în care Publicaţia nr. 458 constituie izvor de drept, trebuie luat în considerare faptul că prevederile art. 1, 2, 7 şi 10 din Publicaţia nr. 325, emisă de aceeaşi instituţie, au în vedere caracterul facultativ al aplicării regulilor uniforme privind garanţiile contractuale, în sensul că orice modificare a clauzelor garanţiei, efectuată de garant, nu va fi opusă beneficiarului fără acordul acestuia.
Intimata-pârâtă Banca X a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, având în vedere, în esenţă, că prevederile art. 1 din Codul comercial român trebuie interpretate în sensul aplicării Publicaţiei nr. 458 a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris, a cărei membră este şi România, că reclamanta nu poate invoca propria culpă privind omisiunea verificării valabilităţii scrisorii de garanţie care i-a fost remisă şi nedepunerea acesteia la banca vânzătorului, că, indiferent de cuprinsul scrisorii de garanţie, aceasta trebuia anulată faţă de restituirea la bancă a originalului, că, din moment ce nu datorează plata la care s-a referit scrisoarea de garanţie, banca nu poate fi obligată nici la dobânzi şi că Publicaţia nr. 325 nu se aplică în cazul tipului de garanţie în speţă.
în temeiul art. 308 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 15.01.2002, faţă de termenul de judecată din 16.01.2002, Curtea a admis excepţia tardivităţii formulării întâmpinării, invocată de recurenta-reclamantă în cauză.
Faţă de aceasta, analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, Curtea a constatat că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Prevederile art. 1 din Codul comercial român trebuie interpretate în sensul că exclud aplicarea uzanţelor comerciale (internaţionale) cu caracter legislativ, dar nu sunt în măsură să înlăture aplicarea acestora ca mijloc de interpretare a unei convenţii, cum este cazul scrisorii de garanţie în cauză.
De asemenea, în sensul aplicării Publicaţiei nr. 458 a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris – 1995, referitoare la regulile uniforme privind garanţiile la cerere, inclusiv în speţa de faţă, ar putea fi avut în vedere că aceasta nu constituie decât o uniformizare a practicii, iar ţara noastră este membră a Camerei care a emis-o, ceea ce implică aderarea la aceasta.
în concret, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, tribunalul a avut în vedere publicaţia menţionată ca o regulă de drept şi, în principal, regulile la care se referă se aplică dacă este îndeplinită şi condiţia ca garanţia însăşi să stabilească faptul că îi sunt aplicabile regulile respective.
Or, din cuprinsul scrisorii de garanţie în litigiu nu rezultă îndeplinirea unei astfel de condiţii, cu consecinţa inopozabilităţii faţă de reclamantă.
Oricum, chiar şi în situaţia în care se consideră că, datorită aplicării de către pârâtă a regulilor uniforme menţionate, acestea sunt acceptate implicit şi de către reclamantă, trebuie reţinut că, deşi din prevederile Publicaţiei nr. 458 rezultă că la prezentarea către banca garantă a garanţiei însăşi, în original, aceasta va fi anulată, potrivit art. 16 raportat la art. 15 din aceeaşi publicaţie, garantul nu este exonerat de obligaţia asumată dacă nu a acţionat cu o atenţie rezonabilă.
Or, în condiţiile în care pârâta, conform propriilor susţineri, a emis scrisoarea de garanţie la 17.08.2000, a predat-o S.C. “C.” S.R.L., confirmând la aceeaşi dată existenţa acestei garanţii, la cererea reclamantei-beneficiare, iar o zi mai târziu a procedat la anularea garanţiei, fără o prealabilă verificare a poziţiei beneficiarului, Curtea apreciază că nu se poate reţine manifestarea, din partea pârâtei, a unei minime atenţii cu privire la anulare, având în vedere şi că, potrivit art. 10 din Publicaţia nr. 458, orice documente referitoare la garanţie, deci inclusiv acela privind restituirea acesteia pentru anulare, trebuie ţinute la dispoziţia beneficiarului, ceea ce implică dreptul acestuia de a fi informat în legătură cu evoluţia situaţiei garanţiei la bancă, după emiterea acesteia.
De altfel, în cauză, pârâta nu a dovedit, în concret, că ar fi predat ordonatorului S.C. “C.” S.R.L. sau altcuiva originalul scrisorii de garanţie, putându-se reţine, din probatoriile administrate şi până la proba contrară, că în afara băncii a circulat doar exemplarul aflat în posesia reclamantei, pe baza recunoaşterii acesteia.
De asemenea, nu s-a probat de către banca-pârâtă că i s-ar fi restituit şi ar fi fost anulat originalul scrisorii de garanţie, cu privire la existenţa căruia a confirmat însă reclamanta, prin fax. Totodată, pârâta nu a dovedit efectuarea anulării în condiţiile legii. Aceasta nu numai pentru că pârâta a înţeles să depună la dosar doar o copie xerox, cu menţiunea anulării la 18.08.2000, fără certificarea conformităţii cu originalul, dar chiar menţiunea anulării nu poate fi apreciată ca fiind valabilă, în lipsa oricărei referinţe privind împrejurările şi persoanele care au efectuat-o în numele băncii.
Prin urmare, nu se pune, în primul rând, problema invocării de către reclamantă a propriei culpe, ci îndeplinirea în mod necorespunzător a operaţiunilor privind scrisoarea de garanţie de către banca-pârâtă, cu participarea eventuală a ordonatorului, situaţie care nu este în măsură să înlăture obligativitatea executării garanţiei faţă de reclamantă, în ceea ce priveşte suma prevăzută de aceasta.
Pe de altă parte, în temeiul art. 43 din Codul comercial, pârâta datorează şi plata dobânzilor, astfel cum au fost dovedite şi calculate de reclamantă pentru perioada 01.10.2000- 30.04.2001, cu menţiunea că eventualele dobânzi ulterioare acestei perioade nu constituie, în mod valabil, un capăt distinct de cerere în cauza de faţă, ceea ce nu exclude posibilitatea formulării, sub acest aspect, a unei cereri în mod separat.
în consecinţă, faţă de considerentele arătate şi reţinând că sentinţa civilă atacată este netemeinică şi nelegală, Curtea, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 1 – 3 din Codul de procedură civilă, a admis recursul formulat în cauză şi a modificat sentinţa civilă atacată, în sensul că pe fond a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâta la plata către aceasta a sumelor de 396.226.190 lei, reprezentând despăgubiri, de 80.896.180 lei, reprezentând dobânda comercială, şi de 23.118.780 lei, cheltuieli de judecată.
Totodată, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 11.644.390 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
