Competenţa rezolvării cererii privind instituirea sechestrului asigurător aparţine instanţei judecătoreşti, chiar dacă acţiunea pe fond a fost judecată de instanţa arbitrată.
Această soluţie este întemeiată pe dispoziţiile art. 41 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu arbitrajul reglementat de cartea IV aparţine instanţei care ar fi fost competentă să rezolve litigiul în fond, în lipsa unei convenţii arbitrate.
Atât timp cât între părţi există un litigiu patrimonial, chiar aflat în faza judecării recursului, este îndeplinită condiţia impusă prin art. 591 alin. 2 din Codul de procedură civilă, privind intentarea acţiunii, nefiind relevantă anularea hotărârii arbitrale.
Dispunerea sechestrului asigurător nu necesită un titlu executoriu, potrivit dispoziţiilor art. 591 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care permit formularea unei asemenea cereri creditorului care nu deţine un astfel de titlu, finalitatea măsurii constând în indisponibilizarea bunurilor aparţinând averii debitorului, pe toată durata procesului, în scopul asigurării executării unei hotărâri viitoare.
(Decizia nr. 1030 din 13 august 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 19.04.2002, în Dosarul nr. 6936/2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială a admis cererea reclamantei “A.” Inc. şi a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei S.C. “R.” S.R.L. până la concurenţa sumei indicate prin petiţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 101 din 18.04.2001, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, pârâta a fost obligată la plata unei sume reprezentând rate de leasing restante şi taxa. de reziliere conform Contractului nr. 162/1998, încheiat între părţi.
S-a mai reţinut că acţiunea în anulare formulată de pârâtă a fost admisă prin Decizia civilă nr. 836/2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială, împotriva căreia reclamanta a declarat recurs, ce face obiectul Dosarului nr. 791/2002 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia comercială, cu primul termen de judecată la 15.05.2003.
Având în vedere cuantumul relativ ridicat al pretenţiilor reclamantei şi termenul îndelungat de soluţionare a recursului, tribunalul a apreciat că cererea de instituire a sechestrului asigurător este întemeiată.
împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, pârâta a declarat recurs, criticile formulate vizând, în esenţă, următoarele aspecte:
Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, întrucât, conform art. 592 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care judecă procesul, or, pe rolul Tribunalului Bucureşti nu s-a aflat şi nu se află vreo acţiune între recurentă şi intimată.
Hotărârea este lipsită de temei legal, deoarece, prin Decizia civilă nr. 836/R din 13.12.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială, s-a admis acţiunea în anulare, anulându-se Sentinţa civilă nr. 101 din 18.04.2001, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Creanţa invocată de intimată nu este constatată prin act scris, iar, conform art. 591 alin. 2 din Codul de procedură civilă, dacă intimata dovedea că a intentat acţiune în pretenţii, era obligată să depună odată cu cererea o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este nefondat, deoarece, potrivit art. 41 din Codul de procedură civilă, competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu arbitrajul reglementat de cartea IV aparţine instanţei care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond, în lipsa unei convenţii arbitrale.
în speţă s-a pronunţat o hotărâre arbitrală, valoarea litigiului fiind sub 10 miliarde lei, astfel că, în materia măsurilor asigurătorii, competenţa nu poate aparţine decât tribunalului.
Conform dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură civilă, competenţa materială a Curţii Supreme de Justiţie este expres şi limitativ prevăzută de lege, iar faptul că pe rolul acestei instanţe se află în prezent recursul promovat de intimată împotriva Deciziei civile nr. 836/R din 13.12.2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială nu înseamnă că îi revine şi competenţa de a soluţiona în fond o cerere de sechestru asigurător, cu eludarea normelor legale de competenţă materială, care au caracter imperativ.
Cea de a doua critică este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 591 – 593 din Codul de procedură civilă, şi anume: existenţa unui litigiu având un obiect patrimonial, existenţa riscului ca hotărârea irevocabilă să nu poată fi pusă în datorită faptului că debitorul îşi risipeşte averea, depunerea cauţiunii în cuantumul fixat de instanţă.
Este lipsit de semnificaţie juridică faptul că sentinţa arbitrală a fost anulată prin Decizia nr. 836/R din 13.12.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, atât timp cât între părţi există un litigiu patrimonial, chiar dacă acesta se află în faza procesuală a recursului.
Nu se poate susţine că, pentru instituirea sechestrului asigurător, este necesar un titlu executoriu. Din cuprinsul dispoziţiilor art. 591 din rezultă, dimpotrivă, că această măsură se poate solicita de către creditorul care nu are titlu executoriu.
Nu se poate reţine că nu ar fi constatată prin act scris creanţa invocată de intimată, atât timp cât temeiul său îl reprezintă Contractul de leasing nr. 162/1998.
în considerarea celor arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
