In procedura întemeiată pe dispoziţiile art. 591 – 596 din Codul de procedură civilă, a înfiinţării sechestrului asigurător, instanţa învestită cu o asemenea cerere nu are a verifica conţinutul şi cuantumul creanţei, ci numai îndeplinirea condiţiilor pentru înfiinţarea sechestrului, şi anume: existenţa dovezii intentării acţiunii principale pentru realizarea creanţei, existenţa actului scris constatator al creanţei şi ajungerea la termen a datoriei.
Controlul judecătoresc privind cuantificarea creanţei cade în sarcina instanţei ce soluţionează fondul pricinii.
Solvabilitatea debitoarei nu împiedică aplicarea sechestrului asigurător, câtă vreme este măsură de conservare, ce nu prejudiciază activitatea debitoarei în plan economic şi social.
(Decizia nr. 958 din 4 iulie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea formulată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială la data de 06.12.2001, reclamanta S.C. “F.” S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. “D.”, solicitând, în baza art. 581 alin. 4 şi a art. 591 din Codul de procedură civilă, înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra averii mobile a pârâtei, până la concurenţa sumei de 635.000.000 lei.
în motivarea cererii s-a arătat că, la 05.02.1999, între pârâtă şi reclamantă s-a încheiat un contract de închiriere pe o durată de 5 ani pentru spaţiul situat în Bucureşti, pârâta încălcându-şi pe parcursul derulării contractului obligaţia privind plata chiriei şi a cotelor ce-i reveneau, deşi a fost notificată de reclamantă în acest sens şi invitată la conciliere.
S-a mai arătat totodată că, dacă pârâta nu achită în totalitate sau parţial chiria, costurile pentru suprafeţele comune sau orice alte cote timp de 2 luni consecutive şi dacă nu plăteşte sumele datorate ca penalităţi de întârziere şi dobândă conform contractului, locatarul este obligat ca, pe lângă plata sumelor sus-menţionate, să achite locatorului o compensaţie egală cu valoarea chiriei pentru o perioadă de 3 luni, iar locatorul va avea dreptul să solicite evacuarea locatarului din spaţiu şi să considere contractul de închiriere reziliat.
De asemenea, s-a arătat că pe rolul Tribunalului Bucureşti se află Dosarul nr. 11847/2001, având ca obiect rezilierea contractului de închiriere dintre părţi şi evacuarea pârâtei din spaţiu, cu obligarea acesteia la plata sumei de 19.872,24 USD contravaloare chirie, a cotelor pentru suprafeţele comune şi a penalităţilor de întârziere.
Prin încheierea din 10.12.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis cererea formulată de reclamantă şi a înfiinţat sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile pe care pârâta le deţine, până la concurenta sumei de 635.000.000 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a apreciat că punerea sub sechestru este necesară pentru conservarea dreptului, subzistând posibilitatea ca bunurile ce au făcut obiectul cererii de sechestru să fie sustrase sau înlocuite de posesorul actual interesat să diminueze cuantumul despăgubirilor datorate.
S-au constatat îndeplinite dispoziţiile art. 591 din Codul de procedură civilă.
împotriva aceste încheieri a declarat recurs S.C. “D.” S.R.L., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia încheierii atacate.
în esenţă, recurenta susţine că nu s-a respectat principiul contradictorialităţii şi, respectiv, dreptul său la apărare, întrucât măsura înfiinţării sechestrului s-a luat fără citarea părţilor, însă intimata-reclamantă a fost prezentă, ceea ce obliga instanţa la citarea pârâtei.
Instanţa nu a avut posibilitatea verificării realităţii creanţei invocate de reclamant, deoarece acesta nu a arătat care este valoarea defalcată (chirie şi penalităţi), cu atât mai mult cu cât valoarea calculată de reclamantă este incorectă, penalităţile contractuale fiind de 0,5%, şi nu de 1% pe zi de întârziere.
în aceste condiţii, judecătoresc, în respectarea dispoziţiilor art. 593 alin. 2 din Codul de procedură civilă, nu va putea aduce la îndeplinire măsura, întrucât creanţa intimatei-reclamante nu poate fi stabilită în mod cert.
Nu s-au respectat dispoziţiile art. 591 din Codul de procedură civilă, în sensul că în mod greşit s-a apreciat că facturile şi contractul fac singure dovada creanţei.
S-a apreciat de către recurentă că măsura solicitată de reclamantă nu se justifică, faţă de situaţia financiară a firmei sale şi asigurările date pentru recuperarea datoriei.
Se mai susţine de către recurentă şi nelegalitatea măsurii sechestrului în cazul solvabilităţii debitorului.
Analizând recursul declarat în raport de actele, lucrările şi obiectul cauzei, Curtea a constatat că este nefondat.
Primul motiv de recurs s-a respins, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 592 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cererea de sechestru asigurător se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Faptul că petenta a fost prezentă la termen pentru depunerea cauţiunii şi a certificatului de grefă referitor la dovada intentării acţiunii (condiţii obligatorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 591 alin. 1 din Codul de procedură civilă) şi menţiunea din practicaua hotărârii, în sensul că pârâta este lipsă, deşi măsura înfiinţării sechestrului asigurător se ia fără citarea părţilor, nu reprezintă situaţii de natură a atrage nulitatea încheierii atacate.
Cât priveşte motivul imposibilităţii instanţei de a verifica realitatea creanţei, Curtea a apreciat şi acest motiv nefondat, dat fiind faptul că în această procedură, în care cererea de sechestru are un caracter accesoriu faţă de cererea principală, judecătorul are a verifica numai îndeplinirea condiţiilor pentru înfiinţarea sechestrului, şi anume: existenţa dovezii intentării acţiunii principale pentru realizarea creanţei, existenţa actului scris constatator al creanţei şi ajungerea la termen a datoriei.
Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului asigurător a constatat îndeplinite condiţiile esenţiale de admisibilitate prevăzute de art. 591 din şi în mod corect a soluţionat cererea, fără a cuantifica creanţa pe baza facturilor sau altor înscrisuri, acest control judecătoresc căzând în sarcina instanţei ce soluţionează fondul pricinii.
Prin urmare, susţinerile recurentei din celelalte motive de recurs nu pot fi primite, având în vedere caracterul procedurii speciale, ce nu permite judecătorului prejudecarea fondului.
Susţinerea recurentei din precizări, în sensul că s-a diminuat valoarea creanţei prin plăţile efectuate şi atestate cu ordinele de plată depuse în recurs, nu ard relevanţă, întrucât nici instanţa de recurs în această procedură specială nu este învestită cu cenzurarea cuantumului creanţei, ci numai cu verificarea respectării legalităţii măsurii luate de instanţa învestită cu soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului asigurător.
Măsura luată prin încheierea atacată are regimul unui sechestru asigurător simplu fără deposedarea debitorului, care-şi poate continua nestingherit activitatea în vederea realizării de venituri necesare acoperirii creanţei.
Susţinerea recurentei, în sensul nelegalităţii măsurii sechestrului în cazul solvabilităţii debitorului, urmează a fi respinsă, pe considerentul că legiuitorul nu a stabilit în condiţiile prevăzute în art. 591 – 596 din Codul de procedură civilă şi aceea a verificării solvabilităţii debitorului, iar măsura luată este o măsură de conservare, ce nu prejudiciază activitatea recurentei în plan economic şi social.
De altfel, aceasta are la îndemână dispoziţiile art. 594 din Codul de procedură civilă, în măsura în care va da o garanţie îndestulătoare.
Cât priveşte imposibilitatea executorului judecătoresc de îndeplinire a măsurii, în conformitate cu art. 593 alin. 2 din Codul de procedură civilă, acest aspect relevat de recurentă ţine de interesul intimatei în executare, şi nu al debitorului, care se supune măsurii luate.
în aceste condiţii şi pentru aceste considerente, Curtea a apreciat recursul nefondat şi, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, l-a respins. (
