Sechestru asigurător. Condiţii.Cautiune


Potrivit dispoziţiilor art. 907 din Codul comercial, partea interesată în o cauză comercială va putea, deodată cu intentarea acţiunii, să ceară a se pune sechestru asigurător asupra averii debitorului său, iar conform prevederilor art. 908 din Codul comercial, acesta nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune.

în materie comercială, pentru înfiinţarea sechestrului asigurător există norme speciale (şi anume art. 907 şi 908 din Codul comercial), nefiind aplicabile dispoziţiile art. 591 şi nici cele ale art. 407 din Codul de procedură civilă, care se referă la faza executării silite.

(Decizia nr. 1371 din 6 noiembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)

Prin cererea înregistrată la data de 30.07.2002, la Tribunalul Bucureşti -Secţia comercială, reclamanta S.C. “A.”, cu sediul în Bucureşti, a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aflate în patrimoniul pârâtei S.C. “S.” S.R.L. Deva, aflate la sediul acesteia.

Prin încheierea de la 13.08.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, s-a admis cererea şi s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor pârâtei, aflate la sediul acesteia, inclusiv asupra utilajelor de prelucrare a aluminiului, până la concurenţa sumei de 1.975.000 ATS.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata de 32.149.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere faptul că reclamanta a introdus acţiune pentru recuperarea sumei în litigiu, provenită din protocolul încheiat de părţi, şi că a depus o cauţiune în sumă de 14.352 euro, sumă stabilită de instanţă.

împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, pârâta S.C. “S.” S.R.L., considerând-o netemeinică şi nelegală.

în motivarea recursului, pârâta a arătat că, pentru a pronunţa soluţia de admitere a cererii, tribunalul a reţinut, în considerentele încheierii, că: “S-au depus la dosar copia protocolului încheiat între părţi şi copia Sentinţei civile nr. 2450 din 28 martie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, în Dosarul nr. 10890/2000. întrucât reclamanta a promovat litigiul pentru recuperarea debitului provenit ca urmare a încheierii protocolului dintre părţi, urmează a se constata că, în conformitate cu prevederile art. 907 şi 908 din Codul comercial, sunt întrunite condiţiile pentru înfiinţarea unui sechestru asigurător…”.

Pârâta, dimpotrivă, consideră că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile legale pentru înfiinţarea sechestrului asigurător, întrucât intimata-reclamantă nu se află în nici una din cele trei ipoteze reglementate de textul art. 591 din Codul de procedură civilă, în alin. 1, 2 şi 3 ale acestui articol arătându-se expres şi limitativ condiţiile cerute de lege pentru înfiinţarea măsurii sechestrului asigurător, pe care intimata nu le îndeplineşte.

Examinând protocolul încheiat de părţi (nedatat şi fără a fiinţa menţiunea numărului de exemplare – carenţe care atrag sancţiunea nulităţii), precum şi Sentinţa nr. 2450/2001, se poate observa că intimata-reclamantă nu are o creanţă exigibilă, în accepţiunea art. 591 din Codul de procedură civilă.

în plus, prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate în Dosarul nr. 10898/2000 al Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, pârâta a invocat atât prescripţia dreptului material la acţiune, în raport de consemnările din protocol, cât şi compensarea creanţelor reciproce.

încheierea este netemeinică şi nelegală, întrucât s-au nesocotit dispoziţiile art. 907 şi 908 din Codul comercial, precum şi dispoziţiile art. 592 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Recurenta mai susţine că, întrucât cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care judecă procesul, ea are un caracter accesoriu şi se va putea formula numai în cazul unei cereri principale.

în speţă, cererea având ca obiect înfiinţarea sechestrului asigurător este formulată de sine stătător, fără a fi accesorie unei acţiuni principale, astfel că, în opinia sa, apare inadmisibilă.

Potrivit aceluiaşi raţionament, întemeiat pe reglementările legale sus-menţionate, competenţa soluţionării unei cereri accesorii aparţine numai instanţei care instrumentează acţiunea principală.

în final, pârâta a arătat că s-au încălcat şi dispoziţiile art. 407 din Codul de procedură civilă, care prevăd că “Bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse executării silite decât numai în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor”.

Cum sechestrul este măsură asiguratorie în vederea unei viitoare eventuale executări silite, pentru identitate de raţionament, sunt incidente dispoziţiile art. 407 din Codul de procedură civilă.

în susţinerea recursului, nu s-au solicitat probe noi, iar cererea a fost timbrată cu o taxă de timbru în sumă de 37.500 lei şi timbru judiciar în valoare de 1.500 lei. Recursul este nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarelor, în raport cu motivele de recurs invocate şi dispoziţiile legale în materie, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 907 din Codul comercial, partea interesată în o cauză comercială va putea, deodată cu intentarea acţiunii, să ceară a se pune sechestru asigurător asupra averii mobile a debitorului său.

De asemenea, Curtea constată că sechestrul respectiv nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune, conform dispoziţiilor art. 908 alin. 1 din Codul comercial.

în speţă, Curtea constată că cele două condiţii legale prevăzute pentru admiterea cererii au fost îndeplinite de către reclamantă, aceasta făcând dovada că a introdus cererea de chemare în judecată, pentru rezolvarea litigiului în sumă de 1.975.000 ATS, şi că a depus cauţiunea stabilită de instanţă.

Referitor la modalitatea introducerii cererii de sechestru asigurător, legea nu distinge, astfel că este aplicabil principiul “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

în aceste condiţii, Curtea constată că aceasta este lăsată la latitudinea părţii interesate care o formulează, şi anume, fie ca un capăt de cerere accesorie în cadrul acţiunii principale, caz în care va fi judecată în cadrul aceluiaşi dosar şi de acelaşi complet de judecată, fie pe calea unei cereri separate, formând obiectul unui alt dosar, ce poate fi judecat şi de un alt complet, şi nu neapărat de cel ce soluţionează acţiunea principală, problema necompetenţei materiale neputând exista între completele de judecată ale aceleiaşi instanţe, astfel că nici această critică nu poate fi primită.

Cât priveşte încălcarea de instanţa de fond a unor dispoziţii din Codul de procedură civilă, respectiv art. 591 şi 407, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în condiţiile în care sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, şi anume art. 907 şi 908 din Codul comercial, pe de o parte, iar pe de alta, cele ale art. 407 din se referă la faza executării silite, deci vinderea bunurilor, şi nu doar la indisponibilizarea lor, ca în cazul sechestrului asigurător, când debitorul poate folosi bunurile sechestrate.

în final, Curtea constată că aspectele invocate cu privire la nulitatea protocolului încheiat de părţi sau prescripţia dreptului material la acţiune sunt probleme ce urmează a fi soluţionate de instanţa de fond, şi nu de completul care judecă cererea de sechestru asigurător, care nu poate fi ridicat decât dacă pârâtul a consemnat suma datorată, potrivit art. 908 alin. final din Codul comercial, sau hotărârea pronunţată pe fondul pricinii a rămas irevocabilă, conform art. 595 din Codul de procedură civilă, ceea ce nu este cazul în speţă, în condiţiile în care nu s-a pronunţat în litigiu o soluţie în recurs, iar prin admiterea acestui recurs, procesul ar rămâne fără măsura asigurătorie admisă, ceea ce este inadmisibil.

în consecinţă, Curtea constată că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză şi a făcut o interpretare şi aplicare legală a dispoziţiilor în materie, specifice speţei şi menţionate mai sus, astfel că motivele de recurs invocate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 din Codul de procedură civilă, sunt, în totalitate, neîntemeiate.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea constată că încheierea civilă atacată este temeinică şi legală şi urmează a fi menţinută, iar recursul va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă.