Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, reclamanta a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii I.S. şi I.R., prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra imobilului – construcţie (minihotel), proprietatea acestora din urmă.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza relaţiilor contractuale existente între părţi, a executat, la imobilul proprietatea pârâţilor, lucrări de construcţii, îmbunătăţiri, extinderi şi modernizări în valoare de aproximativ 200.000 dolari SUA, din care a rămas de achitat suma de 114.000 dolari SUA.
Reclamanta a mai arătat că pentru încasarea parţială a contravalorii lucrărilor executate s-a emis factura din 12.11.2001 în valoare de 2.000.000.000 lei, pe care pârâţii refuză să o plătească, împrejurare faţă de care au formulat la Tribunalul Prahova cerere de chemare în judecată.
Totodată, reclamanta a precizat că măsura înfiinţării sechestrului asigurător se justifică şi prin aceea că intenţia pârâţilor este de a înstrăina imobilul proprietatea lor.
Tribunalul Prahova, prin încheierea din 6 decembrie 2001, a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra imobilului – construcţie (minihotel) proprietatea pârâţilor, încheierea fiind definitivă şi executorie.
Pronunţând această soluţie, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 591 C. proc. civ., în sensul că, în cauză, creanţa creditoarei este constatată prin act scris, respectiv factura fiscală depusă la dosar, este exigibilă, iar împotriva pârâţilor s-a formulat cerere de chemare în judecată, având ca obiect obligarea la contravaloarea lucrărilor executate la imobil.
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că în cauză sunt îndeplinite şi dispoziţiile art. 591 alin. 1 C. proc. civ., existând pericolul înstrăinării imobilului de către pârâţi.
împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Prahova în camera de consiliu la data de 6.12.2001, pârâţii I.R. şi I.S. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în susţinerea recursului, pârâţii au invocat, în primul rând, excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei care a pronunţat încheierea de instituire a sechestrului asigurător, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti.
Recurenţii au arătat că această cerere era de competenţa Tribunalului Bucureşti, deoarece aşa s-a stabilit de către părţi prin art. 17 din contract.
Critica vizează şi problemele de fond ale soluţiei pronunţate de Tribunalul Prahova, arătându-se că în mod greşit s-a reţinut că, în cauză, creanţa creditoarei este constatată printr-un act scris, respectiv factura depusă la dosar, care ar fi exigibilă şi care nu cuprinde în realitate cuantumul datoriei pe care o invocă chiar reclamanta. Reclamanta invocă o creanţă de 114.000 dolari SUA, pe când factura cuprinde un cuantum de aproximativ 64.000 dolari SUA.
De asemenea, a arătat recurenta, creanţa nu este exigibilă, întrucât în prezent lucrarea este neterminată – în concluzie contractul nu a fost executat aşa cum a fost încheiat între părţi.
S-a solicitat în subsidiar ca, în situaţia în care nu se va avea în vedere primul motiv de recurs de ordine publică, reclamanta-intimată să fie obligată la plata unei cauţiuni egale cu jumătate din valoarea pretenţiilor, în condiţiile art. 591 alin. 2 C. proc. civ.
Recurenţii şi-au completat cererea de recurs cu o cerere de suspendare a executării silite a încheierii pronunţată de Tribunalul Prahova.
Curtea, analizând încheierea pronunţată de Tribunalul Prahova în camera de consiliu în data de 6.12.2001, prin prisma criticilor formulate de către recurenţi, având în vedere şi dispoziţiile legale în materie, a constatat că recursul este întemeiat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente.
Din analiza primului motiv de recurs invocat în cauză a rezultat că excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Prahova este fondată şi se impune a fi admisă, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 19 din C. proc. civ., coroborat cu art. 592 alin. 1 din acelaşi act normativ.
Art. 19 C. proc. civ. arată că părţile pot conveni prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.
Art. 592 C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care judecă procesul.
în speţă, potrivit art. 17 – clauze finale – din contractul încheiat între părţi, acestea au stabilit că litigiile legate de executarea prezentului contract se vor soluţiona pe cale amiabilă, în caz contrar competenţa de soluţionare aparţinând Tribunalului Bucureşti.
Ca atare, ne aflăm în faţa unei competenţe teritoriale convenţionale, care dă capacitatea instanţelor judecătoreşti de a soluţiona unele litigii ca urmare a acordului de voinţă intervenit între părţi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 raportat la art. 312 alin. 5 C. proc. civ., curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei competente, respectiv Tribunalului Bucureşti.
Recurenţii-pârâţi nu au avut posibilitatea de a invoca această excepţie cu ocazia soluţionării în fond a cauzei, deoarece în această fază judecata a avut loc fără citarea părţilor.
Referitor la cererea de suspendare a executării încheierii, s-a stabilit că şi aceasta urmează a fi soluţionată de către instanţa competentă a se pronunţa asupra cererii principale.
Cu ocazia rejudecării de instanţa competentă s-a dispus că urmează a se avea în vedere şi celelalte motive de recurs invocate de pârâţi.
C.A. Ploieşti, decizia nr. 390 din 4.03.2002
