Expertului lichidator numit de instanţă în condiţiile reglementate de art. 256 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, îi incumbă obligaţia întocmirii bilanţului de lichidare, iar nu un drept de opţiune cu privire la această activitate, conform prevederilor art. 257 alin. (1) din aceeaşi lege.
Neîndeplinirea acestei sarcini echivalează cu neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care a fost desemnat, justificând obligarea de către instanţă la realizarea ei sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii.
(Decizia nr. 1079 din 6 septembrie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin acţiunea promovată, reclamantul I.F. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.M., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat să efectueze expertiza contabilă referitoare la dizolvarea societăţii S.C. “K.” S.R.L., al cărei lichidator a fost numit, cu obligarea la plata daunelor cominatorii de 1.000.000 lei pe zi întârziere până la data îndeplinirii obligaţiei şi cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 4631 din 01.04.2002, pronunţată în Dosarul nr. 312/2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia aVI-a comercială a respins acţiunea ca nefondată, motivat de faptul că, potrivit art. 246 din Legea nr. 31/1990, republicată, lichidatorul nu este obligat să efectueze o expertiză contabilă decât în măsura în care se impune pentru aducerea la îndeplinire a mandatului său, dar, în speţă, nu s-a făcut dovada necesităţii efectuării unei asemenea expertize.
Pe de altă parte, în măsura în care se apreciază că lichidatorul desemnat de instanţă nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător sarcinile, acesta răspunde în aceleaşi condiţii ca şi un administrator, conform art. 247 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, astfel că persoanele nemulţumite au la îndemână căile corespunzătoare pentru tragerea la răspundere a lichidatorului.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamantul a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând, în esenţă, că instanţa de fond nu a apreciat corect aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 246 şi art. 247 – 257 din Legea nr. 31/1990, republicată, acţiunea sa având ca obiect tocmai tragerea la răspundere civilă a lichidatorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce-i revin în lichidarea firmei, aşa încât, în temeiul principiului disponibilităţii, recurentul a înţeles să aleagă calea civilă în cadrul obligaţiei de a face, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în caz de refuz.
Examinând în ansamblu motivele invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Prin Sentinţa civilă nr. 2643 din 23.06.1997, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a dispus dizolvarea S.C. “K.” S.R.L., numindu-se expert lichidator P.M.
Prin cererea de înscriere menţiuni din 5.10.1999 la Oficiul Registrului Comerţului al Municipiului Bucureşti s-a depus Sentinta civilă nr. 2643 din 23.06.1997.
Deşi notificat prin Adresa nr. 951 din 13.07.2001, intimatul-pârât nu a înţeles să întocmească bilanţul de lichidare şi, deşi legal citat cu menţiunea prezentării la interogatoriu, acesta nu s-a prezentat în faţa primei instanţe, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 225 din Codul de procedură civilă, această împrejurare se va aprecia ca fiind un început de dovadă a pretenţiilor recurentului-reclamant.
în mod greşit, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 246 din Legea nr. 31/1990, republicată, lichidatorul nu este obligat să efectueze o expertiză contabilă decât în măsura în care aceasta se impune pentru aducerea la îndeplinire a mandatului său.
în conformitate cu art. 257 alin. (1) din legea menţionată, “după terminarea lichidării societăţii cu răspundere limitată, lichidatorul trebuie să întocmească bilanţul contabil de lichidare şi să propună repartizarea activului între asociaţi”.
Se observă deci că lichidatorului îi incumbă obligaţia întocmirii bilanţului contabil de lichidare, şi nu un drept de opţiune cu privire la această activitate.
Pe de altă parte, neîndeplinirea acestei obligaţii echivalează CU nerespectarea Sentinţei civile nr. 2643 din 23.06.1997 prin care’intimatul-pârât a fost desemnat lichidator (şi numai în caz de imposibilitate – fapt nedovedit însă -, fiind desemnat în subsidiar un al doilea lichidator).
Prezenta acţiune are ca obiect tocmai tragerea la răspundere civilă a lichidatorului, astfel că, în temeiul principiului disponibilităţii, instanţa de fond, deşi a ţinut seama de acesta, în mod greşit a respins acţiunea.
Cu această motivare, în temeiul art. 312 alin. 3, coroborat cu art. 304 pct. 8, 9 şi 10 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa civilă atacată, în sensul că, pe fond, a fost admisă acţiunea şi a fost obligat pârâtul să efectueze bilanţul contabil de lichidare, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii în cuantum de 1.000.000 lei/zi de întârziere.
