Somaţie de plată. Clauze abuzive. Incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 09.03.2010, creditoarea SC V. R. SA a solicitat emiterea unei ordonanţe care să conţină somarea debitoarei S. V. la plata următoarelor sume: 689,49 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă prestate debitorului; penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi anexate şi data îndeplinirii obligaţiei de plată; contravaloarea dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia; 1.422,68 lei, reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen”; 98,80 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, din care suma de 39,30 lei constă în taxe de timbru şi timbru judiciar, iar suma de 59,50 lei, onorariu de avocat.
În motivare, creditoarea a arătat că serviciile de telefonie mobilă au fost prestate debitoarei în baza unor contracte, fiind emise în acest sens facturi fiscale a căror valoare totală neachitată este de 689,49 lei, creditoarea precizând că termenul de scadenţa stabilit de părţi a fost depăşit, iar preţul serviciilor prestate a fost însuşit de debitoare.
Referitor la plata penalităţilor de 0,5% pe zi întârziere, creditoarea a arătat că acestea sunt datorate de debitoare în temeiul art. 6.1 din convenţia părţilor, debitoarea confirmând prin semnătură că a luat cunoştinţă şi acceptă această clauză care se regăseşte în condiţiile generale de contractare, precum şi că a primit un exemplar din aceste înscrisuri.
În ceea ce priveşte plata taxei de reziliere, creditoarea a precizat că temeiul acestei pretenţii este dat de prevederile art.15, art.10.2 şi art.9.2 din convenţia părţilor, arătând că sancţionarea debitorului cu plata unei taxe de reziliere în sumă fixă de 1.422, 68 lei, pentru nerespectarea duratei de 1 an pentru care a fost încheiat contractul, s-a realizat ca urmare a neplăţii facturilor, fapt ce a dus la rezilierea contractelor la data de 23.11.2008. În acest sens, creditoarea a precizat că este vorba de un pact comisoriu de gradul patru, conţinut de clauza de la art. 9.2 din convenţia părţilor, motiv pentru care rezilierea a operat fără intervenţia instanţei.
Cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, creditoarea a arătat că acesta rezultă din înţelegerea părţilor de prestare a serviciilor de telefonie mobilă şi facturile emise în contul acestor servicii, facturi ce au fost acceptate la plată, coroborat cu achitarea acestora în perioada cuprinsă între data încheierii contractelor de telefonie mobilă şi data de 06.09.2008, data scadenţei primei facturi neachitate.
În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile O.G. nr.5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările şi completările ulterioare, O.G. nr.9/2000, dispoziţiile art. 969 C. civ. şi art.1066 şi urm. C. civ., prevederile art.379 şi 274 din Codul de procedură civilă.
În dovedirea celor susţinute, creditoarea a anexat cererii sale, în conformitate cu dispoziţiile art.3 din O.G. nr.5/2001, convenţiile dintre părţi şi facturile emise, modelul de condiţii generale, înscrisul privind invitaţia la soluţionare amiabilă şi dovada comunicării acestuia către debitor.
Cererea a fost legal timbrată.
La termenul de judecată din data de 31.05.2010, instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei C., invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de faţă în favoarea Judecătoriei Vaslui, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 29.07.2010.
Fiind legal citată, debitoarea nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
I. Între creditoarea SC V. R. SA şi debitorul S. V. s-au încheiat 3 contracte de abonament la serviciile de telefonie mobilă, prin condiţiile generale anexate contractelor şi care fac parte din acestea, creditoarea obligându-se să presteze servicii de telefonie mobilă, iar debitoarea să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art. 5). De asemenea, părţile au convenit ca în caz de întârziere în efectuarea plăţii, debitorul să plătească penalităţi în cuantum de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere (art. 6), fiind stipulat în mod expres că penalităţile pot depăşi cuantumul debitului principal.
În temeiul contractelor încheiate între părţi, creditoarea a procedat la emiterea de facturi fiscale pentru serviciile prestate, însă debitoarea a achitat parţial sumele facturate, astfel că valoarea debitelor restante reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă de care a beneficiat debitoarea totalizează suma de 689,49 lei, scadenţa primei facturi neachitate împlinindu-se la data de 06.09.2008.
Faţă de dispoziţiile legale care reglementează somaţia de plată solicitată a fi emisă în cauză, instanţa a reţinut că procedura respectivă poate fi folosită numai dacă sunt întrunite strict condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.1 alin.(1) din O.G. nr.5/2001, şi anume, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinată potrivit unui statut, regulament ori alt înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Examinând înscrisurile depuse de creditoare în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa a reţinut că acestea se încadrează în condiţiile prevăzute de procedura somaţiei de plată în privinţa debitului restant în sumă de 689,49 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă prestate debitorului, analiza conţinutului acestora relevând existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, motiv pentru care instanţa a admis acest capăt de cerere, cu consecinţa obligării debitorului să achite creditoarei suma de 689,49 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a ordonanţei conţinând somaţia de plată.
II. Referitor la penalităţile de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat de 689,49 lei, solicitate de creditoare pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei facturi anexate şi data îndeplinirii obligaţiei de plată, instanţa a apreciat că stipularea unei penalităţi de 0,5 % pe zi de întârziere, care echivalează cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an – o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, legiuitorul indicând în mod expres la pct.1 lit.i) din anexa legii, că este considerată clauză abuzivă acea prevedere contractuală care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Raportând situaţia de fapt existentă în cauza dedusă judecăţii la dispoziţiile legale mai sus invocate, instanţa a apreciat că prevederea contractuală referitoare la plata unor penalităţi de 0,5% pe zi întârziere, prevăzută la art.6.1 din convenţiile părţilor, constituie în mod evident o clauză abuzivă, în condiţiile în care aceste daune moratorii de 182,5% pe an impuse debitoarei se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus.
Referitor la competenţa instanţei de a constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator, instanţa a avut în vedere Hotărârea din 27 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în speţa Oceano Grupo Editorial SA vs Rocio Murciano Quintero (C- 240/98) prin care s-a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr.93/13/05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii implică cu puterea necesităţii ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului din cauza dedusă judecăţii are caracter abuziv.
Totodată, s-a constatat că nici declaraţia contractuală a debitoarei că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei privind plata unor penalităţi de 0,5% pe zi întârziere, în condiţiile în care la art.1 alin.(3) din acelaşi act normativ legiuitorul a stabilit în mod imperativ că este interzisă stipularea unor clauze abuzive de către comercianţi în contractele încheiate cu consumatorii.
Pentru motivele de fapt şi de drept expuse şi având în vedere dispoziţiile art.6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, instanţa a considerat că pretenţiile creditoarei referitoare la plata penalităţilor în cuantumul solicitat sunt nejustificate şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere.
Date fiind dispoziţiile art.7 teza finală din O.G. nr.5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările şi completările ulterioare, societatea creditoare va avea posibilitatea să introducă pentru recuperarea creanţelor respinse cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, urmând ca în cadrul acţiunii respective să facă dovada prejudiciului efectiv suferit, în condiţiile răspunderii civile delictuale.
III. În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care creditoarea solicită contravaloarea dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia, instanţa a constatat că părţile au stabilit la art.6.1 din condiţiile generale de contractare plata unor penalităţile de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, ceea ce echivalează cu stipularea unei clauze penale pentru evaluarea convenţională a despăgubirilor.
În conformitate cu dispoziţiile art.1 din O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările şi completările ulterioare, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, la art.2 din acelaşi act normativ stipulându-se că în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a apreciat că aplicarea dobânzii legale în raporturile contractuale dintre părţi este posibilă doar în situaţia în care părţile nu au procedat la o evaluare convenţională a prejudiciului cauzat prin întârzierile în efectuarea plăţilor.
În acest sens, este de menţionat faptul că prin stipularea unei clauze penale se înlătură posibilitatea acordării, pe calea somaţiei de plată, şi a dobânzii legale comerciale, deoarece atât dobânda legală, cât şi penalităţile de întârziere reprezintă daune moratorii, echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea obligaţiei de către debitorul său. În consecinţă, societatea creditoare nu se mai poate prevala şi de dispoziţiile O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care părţile au convenit, prin contract, cuantumul despăgubirilor datorate de debitor, iar acest cuantum a fost determinat şi limitat prin contractele încheiate.
Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa a respins capătul de cerere prin care au fost solicitate dobânzile comerciale legale aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia, ca fiind neîntemeiat.
IV. Referitor la plata sumei de 1.422,68 lei, reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen”, instanţa a apreciat, faţă de considerentele pe larg expuse în cadrul analizării capătului de cerere legat de plata penalităţilor, şi ţinând seama de dispoziţiile Legii nr.193/2000, că şi această prevedere contractuală constituie o clauză abuzivă care, potrivit art.6 din acest act normativ, nu va produce efecte asupra consumatorului.
În acest sens, instanţa a reţinut că potrivit art.1 alin.(3) din Legea nr.193/2000, comercianţilor le este interzisă stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, la pct.1 lit.j) din anexa legii indicându-se ca fiind o clauză abuzivă şi prevederea contractuală care restrânge sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazul în care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.
Or, raportând datele cauzei la dispoziţiile legale mai sus citate, s-a constatat că societatea creditoare a impus plata unei sume de 1.422,68 lei, cu titlu de sancţiune pentru încetarea efectelor contractelor înainte de împlinirea termenului limită de un an ca urmare a manifestării de voinţă a debitoarei în acest sens, clauza respectivă fiind în mod evident una abuzivă, în condiţiile în care restricţionează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, impunându-i plata unei sume fixe în astfel cazuri.
Pentru motivele de fapt şi de drept expuse şi având în vedere dispoziţiile art.6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, instanţa a considerat că pretenţiile creditoarei referitoare la plata sumei de 1.422,68 lei, reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen”, sunt nejustificate şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere.
V. Având în vedere dispoziţiile art.274 C. pr. civ. şi ţinând seama de faptul că în cauză s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse de creditoare numai în privinţa taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, fără a se prezenta documentul de plată a onorariului avocatului, instanţa a admis în parte capătul de cerere privind cheltuielile de judecată şi a obligat debitorul la plata către creditoare numai a sumelor aferente timbrajului acţiunii.
