Fondul Proprietăţii de Stat, în prezent Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, a chemat-o în judecată pe pârâta societate comercială pentru a fi obligată la plata sumei de 183.713.907 lei, reprezentând 107.951.780 lei dividende pentru exerciţiul financiar al anilor 1996 şi 1997 şi 75.762.127 lei daune-interese moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.
Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 482 din 8.05.2000, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 107.951.780 lei dividende. A fost anulată ca netimbrată cererea privind obligarea pârâtei la plata de daune-interese moratorii.
S-a reţinut că pentru primul capăt din acţiune operează dispoziţiile art. 67 şi 122 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 şi că pârâta nu le-a plătit.
Pentru cel de-al doilea capăt din acţiune, faţă de refuzul de a achita taxa de timbru judiciară, deşi a fost citată cu această menţiune, s-a făcut aplicarea art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, respingându-se apărarea reclamantei, cu motivarea că art. 17 din Legea nr. 146/1997 este de strictă interpretare.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia nr. 1281 din 21.12.2000, a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că din conţinutul art. 20 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 rezultă că încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru nu este un element al activităţii de judecată, ci constituie o sarcină administrativă impusă prin lege acestor organe în calitatea lor de prestatoare de servicii taxabile, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 34 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/1999.
Ca o consecinţă, instanţa de control a stabilit că verificarea cu privire la modul de stabilire a taxei de timbru nu poate fi efectuată în cadrul controlului judiciar exercitat de instanţele judecătoreşti superioare, prin căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, ci pe calea procedurii speciale prevăzute de art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 şi art. 29 alin. 3-6 din Ordinul nr. 760/1999.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că şi pentru cel de-al doilea capăt din acţiune operau dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, recurenta îndeplinind cele două condiţii cerute de text, şi anume are calitatea de instituţie publică, iar cererea are ca obiect venituri publice, respectiv dividende, capătul de cerere anulat fiind un accesoriu al principalului.
Se consideră că din moment ce aceeaşi instanţă corect a considerat că primul capăt de cerere nu se timbrează, trebuia să fie consecventă principiului accesorium sequitur principale şi să aplice acelaşi regim juridic şi pentru daune.
Recursul a fost considerat fondat, impunându-se casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, dar pentru alte considerente decât acelea din recursul scris.
Instanţa de apel a menţinut soluţia fondului nu ca urmare a neaplicării dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, de care nici nu s-a preocupat în sensul verificării, ci pe o chestiune prealabilă, şi anume că nu intră în competenţa instanţei de control judiciar modul de stabilire a taxei de timbru, reclamanta având la dispoziţie procedura specială prevăzută de art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 şi art. 29 alin. 3-6 din Ordinul nr. 760/1999.
Cu alte cuvinte, nu instanţa de apel este competentă material să se pronunţe asupra măsurii dispuse de instanţa de fond cu privire la timbraj, ci organul special prevăzut de lege.
întreaga argumentare pe acest aspect (amplu dezvoltată) din considerentele deciziei este corectă şi se înscrie în prevederile legale menţionate, numai că s-a pierdut din vedere elementul de esenţă, şi anume că alta este problema care se discută şi care a constituit motiv de apel.
în cauza de faţă, apelul nu a privit modul de stabilire a taxei de timbru de către instanţa de fond pentru capătul doi din acţiune, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 şi art. 29 pct. 3-6 din Ordinul nr. 760/1999, ci obligarea de către instanţă a reclamantei de a face (a timbra), în caz contrar fiindu-i anulat acest capăt de acţiune, fără însă să se poarte discuţii şi să se conteste cuantumul.
Dispoziţiile art. 29 pct. 3 din Ordinul nr. 760/1999 sunt atât de clare încât nu permit nici o altă interpretare, şi anume că „numai împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face contestaţie potrivit prevederilor aplicabile în materie fiscală”.
Extinderea conţinutului textului de mai sus şi la situaţiile de genul celei din speţă este în afara cadrului legal, aşa cum a înţeles să-1 limiteze legiuitorul.
S-a apreciat că în speţă nu este vorba de o sarcină administrativă pe care a dispus-o instanţa de fond în calitate de „prestator de servicii”, ci de unul din atributele de judecată ale instanţei, prealabil intrării în dezbateri de fond, şi în raport de care hotărârea pronunţată poate să fie nulă sau nu, după cum măsura dispusă a încălcat sau nu un text de lege.
Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar, învestită cu apelul, avea de verificat tocmai legalitatea hotărârii care a anulat ca netimbrat capătul doi din cerere, şi anume dacă s-au interpretat corect prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Motivarea din decizie, pentru situaţia din speţă, că prin apel controlul judiciar ar privi încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru, şi nu greşeli de judecată ca urmare a nerespectării legii, este greşită.
Aşa cum s-a arătat, în cauză, tocmai modul în care instanţa de fond a interpretat o dispoziţie legală a fost pus în discuţie şi, drept consecinţă, dacă anularea unui capăt din acţiune este o greşeală de judecată. Această susţinere a apelantei trebuia verificată.
In concluzie, pentru considerentele arătate, recursul a fost admis şi a fost casată decizia, urmând ca apelul reclamantei să fie judecat de instanţa de apel, ca organ ierarhic de control judecătoresc, privind legalitatea sentinţei în raport de criticile formulate în apel, cât şi de criticile din recurs, care vor fi avute în vedere sub formă de apărare.
C.S.J. – Secţia comercială, decizia nr. 3889 din 5.06.2002