Arestare preventivă. Revocare. Recurs.
C. pr. pen., art. 139, art. 160a alin. 2 şi 4, art. 160b, art. 3001, art. 141 alin. 3
Recursul declarat de procuror împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive este suspensiv de executare, potrivit art. 160b alin. 4 raportat la art. 160a alin. 2 cu referire la art. 141 alin. 3 si art. 3855 C. pr. Pen.
Dacă inculpatul a fost pus în libertate anterior judecării recursului procurorului şi chiar înainte ca arestarea preventivă să fi încetat de drept, o dispoziţie de menţinere a măsurii privative de libertate nu mai este posibilă întrucât nu este îndeplinită condiţia preexistentă: aceea a încarcerării inculpatului. În aceste circumstanţe şi pentru aceleaşi temeiuri care au justificat iniţial arestarea preventivă, în faza de judecată nu mai este posibilă nici rearestarea inculpatului, deoarece, potrivit art. 160a alin. 4 C. pr. pen., faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, se poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Prin încheierea penală nr. 1/14 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Harghita, în baza art. 3001 C. pr. pen. raportat la art. 160b alin. 2 C. pr. pen. a fost revocată măsura arestării preventive a inculpatului A.L., dispusă prin încheierea penală nr. 276/25 noiembrie 2009 şi prelungită prin încheierea penală nr. 293/10 decembrie 2009, ambele pronunţate de judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului A.L. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 29/25 noiembrie 2009 emis de Tribunalul Harghita, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa această încheiere, Tribunalul Harghita a reţinut că prin rechizitoriul din data de 11 ianuarie 2010 Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism –Biroul Teritorial Harghita a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, printre alţii, şi a inculpatului A.L., acuzat de săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 şi introducerea în ţară a drogurilor de risc, prevăzută de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 143/2000.
Potrivit dispoziţiilor art. 3001 C. pr. pen., analizând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, tribunalul a constatat că procesul penal are la bază principiul fundamental al libertăţii persoanei, înscris în art. 23 alin. 1 din Constituţie şi în art. 5 alin. 1 din Codul de procedură penală: „în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei”. Excepţiile de la această regulă sunt de strictă interpretare. Prin urmare, dispoziţiile art. 148 lit. f C. pr. pen. nu sunt susceptibile să fie interpretate în sens larg, ci în sensul restrâns şi strict al termenilor.
Considerentele pentru care detenţia preventivă a inculpatului a fost, până în prezent, prelungită, au un grad mare de generalitate. Toate infracţiunile deduse judecăţii se constituie în violări ale valorilor sociale celor mai importante, protejate de legea penală. Cele mai multe dintre infracţiuni însă au o natură profund reprobabilă şi determină consecinţe periculoase. Nu se poate susţine că traficul de droguri naşte un disconfort social mai mare decât infracţiunile împotriva vieţii, spre exemplu. Totuşi, în niciunul dintre cazuri, natura acestor infracţiuni nu constituie un temei al arestării preventive. Mai mult, legiuitorul impune condiţia unui anumit grad de pericol social al infracţiunilor, reflectat în pedeapsa prevăzută de lege. În cazul acelor infracţiuni care nu prezintă respectivul grad de pericol social, arestarea nu poate fi dispusă, în cazul celorlalte infracţiuni arestarea este doar posibilă şi nu automată. Prin urmare, natura infracţiunii săvârşite nu poate constitui, în sine, un temei al arestării preventive.
Este posibil ca modalitatea săvârşirii unei infracţiuni să pună în lumină împrejurări relevante cu privire la pericolul social al lăsării în libertate a făptuitorilor. Această concluzie nu poate fi susţinută în prezenta cauză. Inculpatul A.L. nu are antecedente penale şi el nu a fost vizat de acţiunile informative premergătoare urmăririi penale, nefiind cunoscut ca persoană implicat în activităţile ilicite privind traficul de droguri, acesta dovedind că îşi câştigă mijloacele de trai în mod licit, prin intermediul firmei sale.
Inculpatul a avut o atitudine sinceră şi cooperantă şi în cursul procesului penal, recunoscând săvârşirea faptei şi prezentându-se la chemările organelor judiciare. Chiar instanţa de control judiciar a reţinut că, anterior faptelor de care este acuzat, inculpatul a avut un „comportament ireproşabil”.
Faţă de acestea, tribunalul nu a găsit niciun temei al menţinerii detenţiei preventive a inculpatului.
In ce priveşte măsura obligării inculpatului de a nu părăsi ţara, Tribunalul a găsit-o neîntemeiată, neexistând probe care să demonstreze că inculpatul ar încerca să se sustragă procesului penal, împrejurare care să permită îngrădirea libertăţii acestuia prin măsura preventivă menţionată. Inculpatul, după ce a fost arestat iniţial în cauză, s-a aflat în libertate de la data de 11 septembrie 2009 până la data de 25 noiembrie 2009, fără a avea vreo interdicţie.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi avea şi cetăţenia maghiară, inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale ce se desfăşura împotriva sa, ci s-a prezentat la toate chemările organelor judiciare, în aceste condiţii, îngrădirea libertăţii personale a inculpatului pe parcursul procesului penal este lipsită de argumente întemeiate.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal, prev. de art.160b alin. 4 C. pr. pen., a formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism –Biroul Teritorial Harghita, care solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi rejudecând cauza menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv.
În motivarea recursului, parchetul arată că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât în cauză subzistă în continuare prevederile art.148 lit. f C. pr. pen., faptele reţinute în sarcina inculpatului fiind pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică, deoarece a introdus droguri în România şi a încercat să le vândă către potenţiali cumpărători.
La termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2010, reprezentantul parchetului a solicitat rearestarea inculpatului, având în vedere că acesta s-a prezentat în faţa instanţei de recurs în stare de libertate.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe sub aspectul motivelor de recurs şi în conformitate cu disp.art.3856 alin.3 C. pr. pen., Curtea apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
După pronunţarea hotărârii atacate, la data de 14 ianaurie 2010, judecătorul de la Tribunalul Harghita a emis o adresă către Arestul IPJ Harghita, prin care comunicat o copie după încheierea nr. 1/14 ianuarie 2010, arătând că s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului A.L. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 29/25 noiembrie 2009 emis de Tribunalul Harghita, dacă nu este arestat în altă cauză, solicitând totodată Arestului IPJ Harghita să procedeze în consecinţă.
În aceste condiţii, după primirea adresei, Arestul IPJ Harghita l-a pus în libertate pe inculpatul A.L., fără a avea în vedere că faţă de acesta exista o hotărâre prin care era prelungită arestarea preventivă până la data de 15 ianuarie 2010 inclusiv şi fără să aibă în vedere că hotărârea Tribunalului din 14 ianaurie 2010 nu era definitivă şi nici executorie.
O anumită culpă în punerea în libertate a inculpatului o are şi judecătorul care a emis adresa către Arestul IPJ Harghita, întrucât el trebuia să arate că această hotărâre nu este definitivă, existând posibilitatea de a fi atacată cu recurs, iar în cazul în care se declara recurs, acesta suspendă executarea.
Potrivit art. 141 alin. 3 C. pr. pen., recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. Prin urmare, per a contrario, în situaţia în care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, se aplică regula prevăzută de art. 3855 C. pr. Pen., iar recursul declarat suspendă executarea hotărârii şi astfel inculpatul nu poate fi pus în libertate.
Este adevărat că art. 160b alin. 4 C. pr. pen. face trimitere la prevederile art.160a alin. 2 C. pr. pen., potrivit cărora recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare, însă în cauză nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, întrucât ele se referă la arestarea inculpatului în cursul judecăţii şi nu la revocarea măsurii arestării preventive. Trimiterea făcută la dispoziţiile art.160a alin. 2 C. pr. pen. se referă la termenul de recurs, la înaintarea dosarului instanţei de recurs şi la termenul în care trebuie soluţionat recursul de către instanţa de control judiciar.
Inculpatul fiind pus în libertate de către organele de poliţie nu se mai poate dispune rearestarea acestuia aşa cum solicită procurorul, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art.160a alin. 4 C. pr. pen., respectiv nu au intervenit elemente noi care să facă necesară privarea de libertate a acestuia.
Având în vedere că inculpatul a fost pus în libertate, nu se mai impune analiza motivelor de recurs ale pachetului, întrucât acestea nu aduc elemente noi care să ducă la rearestarea inculpatului în aceeaşi cauză astfel că în baza art. 38515 pct.1 lit. b C. pr. pen., Curtea a respins recursul ca nefondat.
