Arestare preventivă. Ultimul cuvânt al inculpatului. Nulitate.
Cod procedură penală: art.341, art.197 alin.2
Nerespectarea dispoziţiilor art. 341 din Codul de
procedură penală nu conduce la nulitatea absolută a
încheierii de şedinţă prin care s-a dispus asupra
menţinerii arestării preventive, deoarece din redarea
conţinutului alin.2 al art. 197 din acelaşi cod rezultă;în
mod evident că, neacordarea celui din urmă cuvânt
inculpatului, nu se încadrează în încălcările de lege
care atrag nulitatea absolută a actului respectiv.
(dec.pen. nr. 261/R/09 iunie 2005).
Prin încheierea din 03 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Argeş
în dosarul nr. 272/P/2005, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii
arestării preventive luată faţă de inculpaţii T.F. şi G.M.C., în baza art. 160b
raportat la art. 3002 din Codul de procedură penală şi a fost menţinută starea
de arest a acestora.
În motivarea încheierii instanţa de fond a reţinut că, cei doi
inculpaţi au fost arestaţi la data de 10 decembrie 2004, pe o perioadă de
29 de zile, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 20
raportat la art. 211 alin. 1 şi 2 lit.b), alin.21 lit.a) şi art. 239 alin.1,3,4 din Codul
penal cu aplicarea art. 37 lit.a) din Codul penal, măsură ce a fost prelungită
prin încheierile de şedinţă din 20 ianuarie, 10 martie şi 21 aprilie 2005.
S-a mai reţinut că luarea măsurii arestării preventive faţă de
inculpaţi s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 148 lit. h şi f din Codul de
procedură penală, iar temeiurile continuă să se menţină în raport de gravitatea
infracţiunilor comise, şi a inculpaţilor, care sunt recidivişti.
Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de inculpaţi care,
printre altele, au invocat că aceasta este nelegală deoarece, la data de 3 iunie
2005, când s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi
s-a dispus menţinerea acesteia, cu prilejul dezbaterilor care au avut loc, nu li s-
a acordat ultimul cuvânt, situaţie în care încheierea este lovită de nulitatea
absolută prevăzută de art. 197 alin.2 din Codul de procedură penală.
Recursurile nu sunt fondate.
Este de necontestat faptul că inculpaţilor trebuia să li se acorde
ultimul cuvânt, o asemenea obligaţie decurgând din dispoziţiile art. 341 din
Codul de procedură penală.
Dar, nerespectarea prevederilor legale menţionate nu conduce la
nulitatea absolută a actului încheiat deoarece potrivit dispoziţiilor din art.197
alin2 din Codul de procedură penală, sunt sancţionate cu nulitatea absolută
numai încălcările dispoziţiilor relative la competenţă după materie sau după
calitatea persoanei, la sesizarea instanţei la compunerea acestuia şi la
publicitatea şedinţei de judecată, cât şi cele referitoare la participarea
procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt
obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori.
Din redarea conţinutului alineatului 2 al art. 197 din Codul de
procedură penală, rezultă în mod evident că neacordarea celui din urmă
cuvânt inculpatului nu se încadrează în încălcările de lege care atrag nulitatea
absolută a actului instanţei, în speţă, încheierea de şedinţă recurată de cei doi
inculpaţi. Cel mult, se poate vorbi de o nulitate relativă, aşa cum este ea
prevăzută în art. 197 alin.1 din Codul de procedură penală, sancţiune ce nu
este de natură a atrage anularea încheierii, deoarece nu s-a dovedit că prin
încălcarea de către instanţă a prevederilor art. 341 din Codul de procedură
penală, inculpaţilor li s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse ca
nefondate.
