Critica adusa încheierii recurate de către inculpaţi vizează, în fapt, aprecierea gradului de pericol concret pentru ordinea publica pe care l-ar reprezenta lăsarea lor în libertate. Astfel, s-a arătat ca vârsta frageda a inculpaţilor şi, în special cea a inculpatului minor MF, comportamentul lor anterior lipsit de manifestări de violenta, atitudinea de regret faţă de fapta, necesitatea ca aceştia sa fie lăsaţi în libertate pentru a-şi continua studiile, sunt circumstanţe de ordin personal care nu releva un pericol concret pentru ordinea publica atât de ridicat încât sa impună luarea măsurii arestării preventive.
Tribunalul considera ca aceste critici sunt neîntemeiate, circumstanţele personale nefiind suficiente pentru cuantificarea gradului de pericol concret pentru ordinea publica pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpaţilor în libertate în lipsa analizei şi a circumstanţelor reale în care a fost comisa fapta. Or, modul şi mijloacele de comitere a faptei pentru care sunt acuzaţi inculpaţii – înarmaţi cu bate, exercitând acte repetate de violenta asupra unei persoane în vârsta aflata singura în imobil, utilizând cagule şi mănuşi pentru a împiedica identificarea lor ulterioara, – sunt elemente ce reflecta acel pericol concret pentru ordinea publica necesar luării măsurii arestării preventive chiar şi faţă de un minor.
Însă, în ce-l priveşte pe inculpatul MF, în vârsta de 15 ani, Tribunalul constată ca dispoziţiile specifice aplicabile minorilor conferă măsurii arestării preventive în cauza un caracter nelegal. Astfel, potrivit art. 99 alin. 2 Cod de procedură penală, minorul care are vârsta intre 14 şi 16 ani răspunde penal numai daca se dovedeşte ca a săvârşit fapta cu discernământ, iar potrivit art. 160g Cod de procedură penală minorul intre 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut. Chiar daca primele dispoziţii ar putea fi interpretate în sensul ca existenta discernământului minorului intre 14 şi 16 ani trebuie stabilita doar pentru ca acesta sa poată fi tras la răspundere penala, respectiv pentru a putea fi pronunţata o hotărâre în fond, celelalte dispoziţii procesual penale amintite înlătura orice dubiu şi impun ca şi condiţie sine qua non existenta discernământului şi în cazul luării măsurii preventive a reţinerii.
Or, câtă vreme, aceasta condiţie este necesara pentru luarea unei măsuri preventive mai puţin restrictive de libertate (cel puţin sub aspectul duratei acesteia) este evident ca aceeaşi condiţie se cere a fi întrunita şi în cazul luării măsurii arestării preventive.
În cauza, nu a fost efectuata o expertiza psihiatrica prin care sa stabilească existenta sau nu a discernământului inculpatului minor şi nici nu au fost administrate alte mijloace de proba de natura a putea dovedi aceasta împrejurare.
