Constată că prin încheierea penală a Judecătoriei Avrig, în baza art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b al.3 C. proc.pen, s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului A P C, aflat în Penitenciarul Tg.Mureş şi prezentat de Penitenciarul Aiud, dispusă prin încheierea penală a Judecătoriei Avrig, menţinută prin decizia penală a Tribunalului Sibiu, şi prin încheierea penală din data de 27.11.2013 .
Pentru a lua această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că există motive suficiente şi verosimile de a bănui că inculpatul A P C a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, şi că lăsarea sa în libertate reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică, creându-se temerea că reacţia organelor judiciare este lipsită de promptitudine în acţiunea de luptă împotriva actelor antisociale de natură penală.
În şedinţa publică din data de 18.12.2013, inculpatul A P C a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc.pen, recunoscând săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, şi solicitând ca judecata să aibă loc exclusiv în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Faţă de acest aspect, la acest moment procesual, indiciile temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este trimis în judecată sunt consolidate chiar de declaraţia judiciară a acestuia, dată în şedinţa publică din data de 18.12.2013.
În ceea ce priveşte pericolul social concret pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului, prima instanţă a avut în vedere faptul că acesta a suferit o condamnare pentru furt calificat în luna august 2013, iar infracţiunea de tâlhărie pentru care este trimis în judecată a fost comisă la circa 2 luni şi jumătate de la condamnarea anterioară.
S-a mai apreciat că pericolul social al faptei rezultă din modul de săvârşire a acesteia (pe timp de noapte, în loc retras, prin urmărirea părţii vătămate), prin aportul major pe care l-a avut inculpatul A P C, acesta fiind cel care a lovit partea vătămată şi a sustras suma de bani, cât şi prin pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de tâlhărie în formă agravată (3 ani şi 6 luni – 10 ani, în cazul inculpatului minor) şi din predilecţia inculpatului pentru comiterea de infracţiuni contra patrimoniului, iar lăsarea acestuia în libertate le-ar da posibilitatea de a comite noi infracţiuni contra patrimoniului.
În ceea ce priveşte perseverenţa infracţională a inculpatului, instanţa de fond a remarcat faptul că, deşi minor, acesta a săvârşit la scurt timp după condamnarea definitivă la o pedeapsă neprivativă de libertate pentru furt (în interiorul termenului de încercare), o nouă infracţiune contra patrimoniului, mai gravă decât cea precedentă, şi anume tâlhărie.
Fapte pretins a fi fost săvârşite, modalitatea şi împrejurările în care acestea ar fi fost comise, a creat convingerea instanţei că nu există nici un motiv temeinic care să împiedice presupunerea rezonabilă că odată lăsat în libertate, inculpatul nu va mai comite infracţiuni de acelaşi gen şi că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, inclusiv prin sentimentul acut de insecuritate pe care l-ar crea persoanelor care au luat cunoştinţă de faptele săvârşite de acesta. În acest sens, instanţa a reţinut că pericolul pentru ordinea publică presupune temerea că, odată pus în libertate, un inculpat ar comite fapte penale ori ar declanşa reacţii în rândul opiniei publice determinate de faptele pentru care este cercetat.
Prin dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a proclamat dreptul la libertate, scopul acestui text din Convenţie fiind acela de a se asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (cauza Amuur vs. Franţa).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor şi desfăşurarea procesului în bune condiţii (cauza Tamasi vs. Franţa).
Instanţa a mai reţinut şi faptul că menţinerea măsurii arestării preventive este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru a preveni riscul săvârşirii unor noi infracţiuni de acelaşi gen (cauza Matznetter c/a Austriei) şi pentru a proteja ordinea publică, o eventuală punere în libertate a inculpatului tulburând în mod real opinia publică, faţă de natura şi modul de comitere a infracţiunii (cauza Lettelier c/a Franţei), luarea unei măsuri preventive mai blânde nefiind de natură a proteja societatea.
Totodată, verificând din oficiu dacă măsura arestării preventive a inculpatului a depăşit un termen rezonabil, în accepţiunea C.E.D.O, instanţa a reţinut că privarea de libertate a acestuia respectă durata unui termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În această apreciere, instanţa a avut în vedere condiţiile şi principiile reliefate în Hotărârea Eckle c/a Germaniei, Hotărârea Toth c/a Austriei şi în Hotărârea Kudla c/a Poloniei, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
La menţinerea arestării preventive a inculpatului, instanţa a avut în vedere şi faptul că scopul măsurilor preventive, necesare în prezenta cauză, nu poate fi realizat prin punerea în libertate a acestuia, existând presupunerea rezonabilă că va pune în pericol sau vătăma valorile ocrotite de legea penală.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul fără a motiva calea de atac în scris. Cu ocazia dezbaterii cauzei pe fond acesta a solicitat cercetare sa în stare de libertate cu motivarea că a recunoscut fapta, prejudiciul produs este mic şi a fost recuperat, iar numărul zilelor de îngrijiri medicale necesitate de partea vătămată este mic, solicitând a fi pus în libertate pentru a putea fi alături de familie.
Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, a actelor şi lucrărilor dosarului, potrivit dispoziţiilor art.3856 raportat la art. 38514 C.p.p., tribunalul a constatat că recursul formulat nu este fondat, urmând ca în baza art. 38515 pct.1 lit.b C.p.p. să fie respins, pentru următoarele considerente:
Prin încheierea penală nr. 30 din data de 18.11.2013 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor B A şi A P C pe o durată de 29 de zile /respectiv 19 zile faţă de A P C, cu începere de la data de 18.11.2013 şi până la data de 01.12.2013 /11.12.2013, reţinându-se, în fapt, că în data de 10.11.2013, inculpaţii au observat partea vătămată Pîrvulescu Ion care se deplasa pe raza loc. Mârşa, şi au decis să-l urmeze pentru a face rost de bani.
În apropierea haltei CFR Mârşa, inculpatul a lovit partea vătămată cu piciorul în zona spatelui, iar când aceasta a căzut la pământ, i-au sustras din buzunar două telefoane mobile şi portmoneul.
În portmoneu inculpaţii au găsit suma de 11 lei, pe care au luat-o şi au aruncat atât portmoneul cât şi telefoanele mobile într-o grădină din apropiere, unde au fost ulterior găsite de organele de poliţie.
Partea vătămată P I s-a constituit parte civilă cu suma de 500 lei.
În declaraţiile date în cursul urmăririi penale, inculpatul A P C a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat, în timp ce inculpatul B A neagă implicarea sa în comiterea faptei, arătând că doar a urmărit partea vătămată, fără a exercita şi acte de violenţă asupra acesteia.
Pentru a lua măsura arestării preventive faţă de cei doi inculpaţi, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 148 lit. f C.p.p., privitoare la limitele de pedeapsă şi la pericolul concret pentru ordinea publică care, în speţă, este determinat de natura şi gravitatea faptei de tâlhărie – prezumata a fi săvârşită de inculpați, de modalitatea şi împrejurările în care se presupune că acestea au fost comise (în stradă pe timp de noapte , de doua persoane împreună) de scopul urmărit (de a obţine câştiguri băneşti ilicite), precum şi de elementele ce caracterizează persoanele inculpaţilor (vârsta relativ tânără ce le-ar fi permis obţinerea de mijloace materiale prin muncă şi nu pe căi nelegale, perseverenţa în domeniul infracţiunilor contra patrimoniului ).
În acest sens, instanţa de fond a constatat că probele administrate până la acest moment procedural: (proces verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică; declaraţii parte vătămată; proces verbal conducere în teren din care reiese locaţia unde a fost găsit portofelul şi telefonul mobil; certificat medico-legal prin care se atestă zilele de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către partea vătămată; declaraţii martori asistenţi W A şi P M D care au auzit discuţiile dintre inculpat şi organele de poliţie cu privire la modalitatea de sâvârşire a faptei cu participarea şi a celuilat inculpat; declaraţii martor I N A care infirmă declaraţiile inculpatului B A şi care confirmă faptul că inculpaţii au părăsit imobilul în care se aflau fără a avea sume de bani importante ( doar un leu pentru a cumpăra ţigări la bucată) şi faptul că cei doi inculpaţi s-au întors în imobil după aproximativ o oră şi jumătate cu un pachet de ţigări Pall Mall negru; declaraţii inculpat A P C prin care acesta recunoaşte săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa împreună cu inculpatul B A; declaraţii inculpat B A care confirmă urmarirea partii vatamate, prezenţa sa la locul faptei, lovirea părţii vătămate de către celalalt inculpat şi faptul că în momentul în care celalalt inculpat i-a înmânat suma de 11 lei când s-a întors de lângă partea vătămată) justifică luarea măsurii arestului preventiv.
Constatând că temeiurile de arestare preventivă se menţin şi la acest moment, instanţa de fond a menţinut această măsură constatând că aceasta este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru preîntâmpina pericolul ca acuzatul să fugă (cauza Stogmuller c/a Austriei) sau să împiedice administrarea justiţiei ( cauza Wemhoff c/a Germaniei) ori pentru a preveni riscul săvârşirii unor noi infracţiuni de acelaşi gen (cauza Matznetter c/a Austriei) şi pentru a proteja ordinea publică, o eventuală punere în libertate a inculpatului tulburând în mod real opinia publică faţă de natura şi modul de comitere a infracţiunii (cauza Lettelier c/a Franţei), luarea unei măsuri preventive mai blânde nefiind de natură a proteja societatea.
Totodată, verificând din oficiu dacă măsura arestării preventive a inculpaţilor a depăşit un termen rezonabil, în accepţiunea C.E.D.O, instanţa de fond a reţinut că privarea de libertate a acestora respectă durata unui termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În această apreciere, instanţa are în vedere condiţiile şi principiile reliefate în Hotărârea Eckle c/a Germaniei, Hotărârea Toth c/a Austriei şi în Hotărârea Kudla c/a Poloniei, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
La menţinerea arestării preventive a inculpaţilor, instanţa a avut în vedere şi faptul că scopul măsurilor preventive, necesare în prezenta cauză, nu poate fi realizat prin punerea în libertate a acestora, existând presupunerea rezonabilă că pot pune în pericol ori vătăma valorile ocrotite de legea penală.
Aceste temeiuri ale arestării preventive s-au menţinut şi la acest moment, aşa cum, în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.
Astfel, actele şi lucrările dosarului (proces verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică; declaraţii parte vătămată; proces verbal conducere în teren; certificat medico-legal prin care se atestă zilele de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către partea vătămată; declaraţii martori asistenţi W A şi P M D; declaraţiile martorului I N A ; declaraţiile inculpatului A P C; declaraţii inculpat B A, declaraţiile martorilor oculari, procesele verbale de cercetare la faţa locului, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică , dovezi de ridicare-predare de bunuri, declaraţiile inculpatului) se constituie în indicii temeinice în sensul art. 68 ind. 1 C.p.p., asupra inculpaţilor planând suspiciunea că au săvârşit faptele pentru care sânt cercetaţi.
Mai mult decât atât, aceste indicii temeinice s-au transformat în probe, fiind întocmit rechizitoriul şi înregistrat pe rolul instanţei.
Pe de altă parte, de la momentul ultimei verificări a măsurii preventive nu au fost administrate alte probe care să contureze o altă stare de fapt sau care să înlăture temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.
Cu privire la accepţiunea termenului de „ indicii temeinice” se impune a fi evidenţiat faptul că instanţa de la Strasbourg a relevat că potrivit art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că rolul măsurii arestării este şi acela de a permite clarificarea sau dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor ( cauzele Brogan şi alţii, Murray contra Regatului Unit), iar din datele şi informaţiile existente la dosar rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapte incriminate de legea penală, sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( cauza Letellier contra Franţei), a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice anumite infracţiuni pot suscita „o tulburare a societăţii” de natură a justifica detenţia preventivă, iar infracţiunile prezumate a fi fost comise de inculpat reprezintă astfel de fapte.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că subzistă şi pericolul concret pentru ordinea publică care este determinat în speţă de natura faptelor pretins a fi fost săvârşite, modalitatea şi împrejurările în care acestea ar fi fost comise, au creat, în mod corect, convingerea instanţei că nu există nici un motiv temeinic care să împiedice presupunerea rezonabilă că odată lăsat în libertate inculpatul nu ar mai comite infracţiuni de acelaşi gen şi că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, inclusiv prin sentimentul acut de insecuritate pe care l-ar crea persoanelor care au luat cunoştinţă de faptele săvârşite de acesta.
În acest context, tribunalul a apreciat că inculpatul nu prezintă garanţii ale faptului că, odată lăsat în libertate, nu va mai comite alte fapte, motiv pentru care cererea lui de punere în libertate este apreciată de către tribunal ca fiind neîntemeiată.
În plus, în cauză cercetarea judecătorească a fost completă, instanţa a procedat la audieri de martori şi la administrarea de alte probe, astfel că buna desfăşurare a procesului penal a impus privarea de libertate a acestuia.
