Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze de minori şi familie, decizia nr. 1328 din 27 octombrie 2008
Contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. d) C. pr. pen. Măsura administrativă a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. (1) din Legea 218/2002. Deducerea perioadei din pedeapsa aplicată. Hotărâre de condamnare anterioară modificării art. 144 C. pr. pen. Admiterea contestaţiei
Chiar dacă la data soluţionării cauzei nu exista cadrul legal care să permită deducerea perioadei în care inculpatul s-a aflat la dispoziţia organelor de poliţie, acest drept trebuie recunoscut ulterior, prin deducerea respectivei perioade din durata pedepsei aplicate.
Nu este vorba despre o aplicare retroactivă a dispoziţiilor procesual penale, căci dreptul de a beneficia de deducerea integrală a perioadei în care inculpatul a fost privat de liberate reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi o expresie a principiului legalităţii procesului penal, aspecte recunoscute şi de legiuitorul intern prin modificarea art. 144 alin. (1) C. pr. pen.
art. 144 C. pr. pen.
art. 461 lit. d) C. pr. pen.
Prin sentinţa penală nr.734/F pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia I Penală în dosarul nr.20.093/3/2008, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de condamnatul V.G. şi contestatorul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că petentul V.G. a solicitat pe calea contestaţiei la executare deducerea din pedeapsa pe care o execută a zilei de 29.01.1996, argumentând că, în mod real, starea sa de detenţie a început la acea dată, contestaţia fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. c) C. pr. pen.
Tribunalul a constatat că, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, susţinerile petentului se circumscriu dispoziţiilor art. 461 lit. d) C. pr. pen. şi nu lit. c) C. pr. pen., întrucât prin contestaţia la executare se invocă, de fapt, o cauză de micşorare a pedepsei.
Sub aspectul temeiniciei contestaţiei, s-a reţinut că petentul V.G. a fost condamnat printr-o sentinţă penală rămasă definitivă la o pedeapsă de 25 de ani închisoare, făcându-se aplicarea art.71-64 Cod penal, iar în baza art.88 Cod penal, s-a dedus prevenţia de la 30.01.1996 la zi.
Din dosarul de urmărire penală rezultă că inculpatul V.G. a fost arestat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la 30.01.1996 pe o durată de 30 de zile, emiţându-se MAP nr.25/30.01.1996, fără să existe vreo dovadă a reţinerii inculpatului cu o zi înaintea arestării preventive, înscrisurile invocate de petent în susţinerea contestaţiei fiind un proces verbal de cercetare la faţa locului şi un proces verbal de percheziţie corporală, în care nu se face nici o menţiune în sensul că inculpatul V.G. ar fi fost reţinut cu ocazia efectuării acestor acte procesuale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatorul, solicitând deducerea perioadei în care a fost reţinut de către IJP Buzău, respectiv ziua de 29.01.1996.
Analizând sentinţa recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, Curtea constată recursul întemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Din examinarea actelor de urmărire penală, Curtea reţine că la data de 29 ianuarie 1996 petentul condamnat s-a prezentat la sediul redacţiei ziarului “Opinia” din Buzău, unde a relatat faptul că a comis trei crime pe raza municipiului Bucureşti. După sesizarea organelor de poliţie din municipiul Buzău, care s-au deplasat la barul unde se afla petentul şi în prezenţa acestora, petentul condamnat a afirmat din nou că a comis trei crime în Bucureşti, dând detalii asupra modului de operare, indicând şi locul unde a abandonat o parte din bunurile sustrase de la una dintre victime.
În aceste condiţii, în aceeaşi seară de 29.01.1996, numitul V.G. a fost condus la sediul IPJ Buzău, unde a fost supus unei percheziţii corporale, iar ulterior, la data de 30.01.1996, acesta a fost prezentat organului de urmărire penală competent, respectiv Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care începând cu aceeaşi dată – 30.01.1996 – a emis mandat de arestare preventivă pentru o durată de 30 de zile.
Ca atare, este în afara oricărei îndoieli că la data de 29.01.1996, după sesizarea organelor de poliţie, petentul condamnat s-a aflat la dispoziţia IPJ Buzău. Curtea constată că reţinerea din data de 29.01.1996 a avut natura unei reţineri administrative, necesară verificării identităţii acestuia şi predării sale organului de urmărire penală competent ce se afla în Bucureşti, respectiv Parchetului Tribunalului Bucureşti, care instrumenta cauza penală.
Măsura dispusă a fost în concordanţă atât cu dispoziţiile interne cât şi cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care recunoaşte legitimitatea reţinerii unei persoane în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune (petentul condamnat afirma că ar fi ucis trei persoane, fapte cu privire la care organele de urmărire penală se sesizaseră din oficiu).
Cu ocazia judecării cauzei, atât în fond cât şi în căile de atac, a fost dedusă perioada arestării preventive începând cu data emiterii mandatului de arestare preventivă, respectiv 30.01.1996.
Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin modificarea Codului de procedură penală prin Legea 281/2003, s-a stabilit obligaţia de a se deduce din durata reţinerii şi perioada cât persoana a fost privată de libertate urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. (1) din Legea 218/2002.
Instanţa de recurs apreciază că, deşi la data soluţionării cauzei nu exista cadrul legal care să permită deducerea acestei perioade – când, în fapt, petentul condamnat s-a aflat la dispoziţia organelor de poliţie, acest drept trebuie recunoscut şi ulterior, prin deducerea perioadei din durata pedepsei aplicate. Nu este vorba despre o aplicare retroactivă a dispoziţiilor procesual penale, Curtea considerând că dreptul de a beneficia de deducerea integrală a perioadei în care a fost privat de liberate reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi o expresie a principiului legalităţii procesului penal, aspecte recunoscute şi de legiuitorul intern prin modificarea art. 144 alin. 1 C. pr. pen. prin legea anterior menţionată.
În raport de aceste considerente, Curtea a constatat întemeiată contestaţia la executare, astfel că a admis recursul, a casat sentinţa penală recurată şi rejudecând: a admis contestaţia, a dedus din pedeapsa de 25 ani închisoare aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr.435/3.11.1998 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală şi perioada de la 29.01.1996 la 30.01.1996, a dispus anularea mandatului de executare emis în baza sentinţei penale susmenţionate şi emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei.
Cheltuielile judiciare la fond şi în recurs au rămas în sarcina statului.
