Drept procesual penal. Măsuri preventive. Înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi ţara. Condiţii de admisibilitate. Drept naţional. Limitele rezonabile ale duratei menţinerii detenţiei provizorii. Relevanţa jurisprudenţei C.E.D.O.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5
C.proc.pen., art. 139 alin. (1), art. 1451 alin. (1), art. 145 alin. (11), alin. (12) lit. c)
Aplicând criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la cauza ce formează obiectul dosarului în recurs, instanţa constată că privarea de libertate a inculpatului şi durata măsurii arestării preventive a acestuia au încetat să mai aibă un caracter rezonabil. Cu toate acestea, necesitatea desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, impune asigurarea unor garanţii procesuale. În aceste condiţii, menţinerea unui just echilibru între interesul general al societăţii în desfăşurarea procesului penal şi interesul inculpatului impune luarea unei măsuri mai puţin restrictive de drepturi, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, care prezintă garanţiile necesare pentru atingerea scopului urmărit de legiuitorul naţional prin intermediul dispoziţiilor art. 1451 alin. (2) C.proc.pen., raportat la prevederile art. 145 alin. (11) şi alin. (12) lit. c) C.proc.pen.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 1072 R din 18 octombrie 2007
Prin încheierea penală pronunţată de Tribunalul Timiş la data de 10.10.2007, în dosar nr. 12158/30/2005, s-a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţi ,iar conform art. 3002 C.proc.pen., raportat la art. 160b C.proc.pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor D.I.Z., D.A. şi B.L.S., urmând ca legalitatea şi temeinicia măsurii să fie analizată la expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 08.12.2007.
În baza art. 139 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 145 şi 1451 C.proc.pen. s-a respins cererea privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulată de inculpatul D.I.Z. prin apărător.
În temeiul art. 139 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 1451 C.proc.pen. s-au respins cererile privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulate de inculpaţii D.A. şi B.L.S. prin apărător.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Timiş deliberând asupra stării de arest preventiv a inculpaţilor D.I.Z., D.A. şi B.L.S. a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă şi în prezent, aceştia fiind trimişi în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni referitor la care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani şi lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunii şi la modul concret de săvârşire a acesteia. S-a constatat că arestarea preventivă a inculpatului D.I.Z. durează de mai bine de 2 ani, însă având în vedere natura infracţiunilor reţinute în sarcina sa, complexitatea cauzei, împrejurarea că în cursul anului 2007 s-a înregistrat un nou dosar conexat la dosarul iniţial, dosar unde se impune audierea inculpatului şi administrarea probatoriului în vederea stabilirii adevărului în cauză, perioada de arestare a fost apreciată ca rezonabilă în raport de prevederile C.E.D.O.
Întrucât temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, au fost respinse cererile formulate de inculpaţi, având ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Împotriva încheierii penale din 10.10.2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 12158/30/2005, au declarat recurs inculpaţii B.L.S. şi D.I.Z., în termen legal, recursuri înregistrate la Curtea de Apel Timişoara în data de 17.10.2007.
Recursurile nu au fost motivate în scris, ci cu ocazia concluziilor orale apărătorul inculpatului D.I.Z. a invocat depăşirea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive, iar inculpatul B.L.S. a susţinut că în cursul urmăririi penale nu i-au fost respectate mai multe drepturi.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs invocate de inculpaţi, precum şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C.proc.pen., instanţa de recurs a constatat că prin raportare la prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recursul inculpatului D.I.Z. este fondat, iar recursul inculpatului B.L.S. este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte recursul inculpatului B.L.S., instanţa a constatat că prin rechizitoriul emis la data de 02.02.2007 de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în dosarul nr. 481/D/P/2005 a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 329 alin. (1) şi (4) C.pen., art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 13 alin. 1-3 din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 7 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. Faţă de inculpatul B.L.S. s-a dispus măsura arestării preventive prin încheierea nr. 297/CC/2006 a Tribunalului Timiş, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 150/10.11.2006.
Din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual se constată că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul B.L.S., continuă să subziste, acestea nefiind înlăturate de actele depuse la dosar şi declaraţiile martorilor. Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine şi că potrivit dispoziţiilor art. 681 C.proc.pen.., art. 139 şi 160b C.proc.pen.., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpatului, iar faţă de probatoriul administrat până în acest moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpatul B.L.S. ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea acesteia. Totodată, împotriva inculpatului continuă să-şi găsească incidenţa dispoziţiile art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală (acuzele ce planează asupra acestuia vizează infracţiuni ce sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare a instanţei, natura infracţiunii, circumstanţele personale ale inculpatului). În acest sens, se reţine că infracţiunea de trafic de persoane, cu atât mai mult cu cât se comite într-un cadru organizat, aduce atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv libertatea şi siguranţa persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi protecţie a statului.
În ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpatului B.L.S., este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acesteia. În condiţiile speţei, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului B.L.S. de a fi pus în stare de libertate, astfel că în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.. instanţa a respins ca nefondat recursul declarat de acesta.
În ce priveşte recursul inculpatului D.I.Z., instanţa a reţinut că la data de 02.07.2005, faţă de acesta s-a dispus luarea măsurii arestării preventive de către Tribunalului Timiş în baza art. 148 lit. b), h) [în noua reglementare lit. f)] C.proc.pen.., fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 110/02.07.2005.
La data de 19.12.2005 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş rechizitoriul emis de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în dosarul nr. 333 D/P/2004, prin care inculpatul D.I.Z. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 329 alin. (1) şi (2) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 329 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 41 alin. (1) C.pen., art. 7 raportat la art. 2 pct. 9 şi 12 din Legea nr. 39/2003, art. 10 şi art. 12 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 196/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen.
Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în Codul de procedură penală a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 parag. 1 lit. c al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern, ci este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff: „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”(cauzele Labita c. Italia, Neumeister c. Austria, Stasaitis c. Lituania). Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între durata măsurii privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acesteia, precum şi interesul desfăşurării în bune condiţii a procesului penal. Aplicând criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la cauza ce formează obiectul prezentului recurs, instanţa a reţinut că privarea de libertate a inculpatului D.I.Z. s-a dispus în data de 13.04.2005 şi că durata măsurii arestării preventive a încetat să mai aibă un caracter rezonabil. Cu toate acestea, necesitatea desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care administrarea probelor în dosarele conexate nu a fost epuizată (dosar nr. 12158/30/2005 şi 1019/30/2007), iar infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată presupun măsuri sporite de protecţie a părţilor vătămate şi martorilor, impune asigurarea unor garanţii procesuale. În aceste condiţii, menţinerea unui just echilibru între interesul general al societăţii în desfăşurarea procesului penal şi interesul inculpatului D.I.Z. impune luarea unei măsuri mai puţin restrictivă de drepturi, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive (a cărei durată a depăşit limitele rezonabile) cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, care prezintă garanţiile necesare pentru atingerea scopului urmărit prin aplicarea dispoziţiilor art. 1451 alin. (2) C.proc.pen.. raportat la art. 145 alin. (11) şi alin. (12) lit. c) C.proc.pen.
Astfel fiind, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen.. instanţa a admis recursul inculpatului D.I.Z., a casat încheierea recurată în partea ce priveşte pe acest inculpat şi rejudecând:
În temeiul art.139 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 1451 C.proc.pen. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului D.I.Z., arestat preventiv în baza mandatului de arestare nr. 110/02.07.2005 emis de Tribunalul Timiş în dosar nr. 6532/P/2005, cu obligarea de a nu părăsi ţara.
În temeiul art. 1451 alin. (2) C.proc.pen. raportat la art. 145 alin. (11) şi alin. (12) lit. c) C.proc.pen., a obligat inculpatul D.I.Z. ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază domiciliază – desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie, sau ori de câte ori este chemat; să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; să nu se apropie de părţile vătămate, membrii familiilor acestora, ceilalţi inculpaţi, martori, experţi, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect şi a atras atenţia inculpatului D.I.Z. asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (22) C.proc.pen..
A dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului D.I.Z., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 110/02.07.2005 emis de Tribunalul Timiş în dosar nr. 6532/P/2005, dacă nu este arestat în altă cauză.
