Drept procesual penal. Partea specială.
Verificări privind menţinerea arestării preventive.
C.proc.pen., art. 160 lit.b, art. 3001
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5, art.6
Potrivit art. 3001 alin.1 c.proc.pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Conform art. 3001 alin.3 c.proc.pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri care să justifice privarea de libertat, instanţa, menţine, prin încheiere motivată arestarea preventivă.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 127 din 13 februarie2009.
Prin Încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 5.02.2009, pronunţată de Tribunalul Buzău, în dosarul nr. 595/114/2009, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul I.M. şi s-a menţinut această măsură.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, în stare de recidivă postexecutorie, prev.de art. 174-175 alin.1 lit i c.pen., cu aplic.art. 37 lit.b c.pen., constând în aceea că în seara zilei de 22.08.2008, a lovit-o în mod repetat, într-un loc public, cu pumnii şi picioarele, pe victima Ş.V., cauzându-i grave leziuni traumatice.
S-a mai reţinut că, nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării măsurii arestării preventive, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru această faptă este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind netemeinică şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
Prin decizia penală nr. 127 din 13 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, recursul declarat de inculpatul I.M., a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut în esenţă că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, nr. 639/P/2008 din 2.02.2009, inculpatul I.M., a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev.de art. 174-175 lit.i c.pen., cu aplic.art. 37 lit.b c.pen., constând în aceea că, în seara zilei de 22.08.2008, a lovit pe victima Ş.V., în mod repetat, într-un loc public, producându-i grave leziuni traumatice urmare cărora a decedat.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Buzău, la data de 3.02.2009, sub nr. 595/114/2009, fiind acordat termen la data de 5.02.2009, pentru a se discuta în Camera de Consiliu, în conformitate cu dispoz.art. 3001 al.1 c.proc.pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că, într-adevăr nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării măsurii arestării preventive, în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor calificat este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Mai mult decât atât, fapta a fost săvârşită de către inculpat în stare de recidivă postexecutorie, prev.de art. 37 lit.b c.pen., inculpatul fiind condamnat anterior prin sentinţa penală nr. 1876/22.08.2003 a Judecătoriei Focşani, la 4 ani închisoare.
În cauză se configurează săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de omor calificat, în stare de recidivă postexecutorie, prev.de art. 174-175 lit.i c.pen. şi art. 37 lit.b c.pen., faptă recunoscută de inculpat pe întreg parcursul procesului penal.
Faţă de un fenomen care proliferează, organele judiciare abilitate în acest sens, sunt chemate să dea o ripostă fermă autorilor unui asemenea gen de infracţiuni, situaţie în care se impune ca mesajul transmis mediului infracţional să fie unul neechivoc, de natură să limiteze organizarea unor activităţi infracţionale apte să conducă la dezechilibre majore şi la reacţii necontrolate.
Soluţia dispusă de prima instanţă nu înfrânge principiile şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cauza dedusă judecăţii existând raţiuni de genul celor exprimate anterior, care impun restricţii ale dreptului la libertate al inculpatului.
Astfel, potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deţinuţii continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de C.E.D.O., cu excepţia dreptului la libertate, atunci o detenţie regulată intră în mod expres în câmpul de aplicare a art. 5 din Convenţie.
Potrivit aceleiaşi practici orice restricţii de alte drepturi trebuie să fie justificate şi trebuie să se bazeze pe considerente de securitate, în special prevenirea crimei şi apărarea ordinii, aceste restricţii decurgând inevitabil din circumstanţele detenţiei.
Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că încheierea instanţei de fond este legală şi temeinică sub toate aspectele motiv pentru care, în baza art. 385/15 pct.1 lit.b c.proc.pen., recursul declarat de inculpatul I.M., a fost respins ca nefondat.
