Dinamismul procesului penal precum şi faptul că, măsura arestării preventive are drept scop asigurarea bunei desfăşurări a activităţii procesuale impun în mod firesc, ca această măsură să fie adaptată permanent în raport cu împrejurările concrete legate atât de cauza penală, deci şi de stadiul procesual, cât şi de persoana făptuitorilor, respectiv, perioada petrecută în arest preventiv şi posibilitatea acestora de a fi conştientizat repercusiunile negative ale unei conduite procesuale ostile.
O astfel de schimbare a temeiurilor arestării preventive în dinamica procesuală poate atrage înlocuirea celei mai severe măsuri preventive cu o măsură restrictivă de libertate, însă neprivativă de libertate conform art.139 alin.35 cod procedură penală.
Aceeaşi soluţie se impune, însă, şi în cazul în care, temeiurile luării măsurii preventive se menţin dar durata arestării preventive a depăşit un termen rezonabil, aspect ce trebuie analizat în raport cu circumstanţele fiecărui caz în parte.
Prin încheierea din şedinţa nepublică de la 5 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor B. C. şi M. D. C., conform art.3002 cod procedură penală , instanţa a constat că prin încheierea din 10.10.2005 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.2500/P/2005 s-a dispus arestarea preventivă a celor doi inculpaţi, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.143 cod procedură penală. şi sunt incidente prevederile art.148 lit.f cod. procedură penală.(fost art.148 lit. h cod procedură penală.).
Faţă de cei doi inculpaţi, măsura arestării preventive a fost menţinută la primirea dosarului de către instanţă şi în cursul judecăţii în ciclurile procesuale parcurse. Ultima dată, măsura arestării preventive a inculpaţilor B. C. şi M. D.C. a fost menţinută prin decizia penală nr.2757/22.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care, admiţându-se recursurile declarate în cauză de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi inculpaţii B. C., M. D. C. şi M. A., s-au casat sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Dolj şi decizia din apel a Curţii de Apel Craiova şi s-a trimis cauze spre rejudecare la prima instanţă.
Tribunalul, examinând actele şi lucrările dosarului, a constat că nu s-au modificat temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor B. C. şi M.D. C., existând date şi indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele de natură penală pentru care sunt cercetaţi în prezenta cauză.
De asemenea, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce poate fi dedus din natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, din modul şi mijloacele de săvârşire a acestora, din atitudinea manifestată de inculpaţi în cursul cercetării judecătoreşti care, sub aparenţa unei recunoaşteri, au negat în fapt aspectele reţinute prin actul de sesizare.
Investită cu soluţionarea recursurilor celor doi inculpaţi Curtea de apel a constatat că acestea sunt fondate .
Având în vedere dinamismul procesului penal şi faptul că, măsura arestării preventive are drept scop asigurarea bunei desfăşurări a activităţii procesuale este firesc, ca această măsură să fie adaptată în raport cu împrejurările concrete legate atât de cauza penală, deci şi de stadiul procesual, cât şi de persoana făptuitorilor, respectiv, perioada petrecută în arest preventiv, dar şi posibilitatea acestora de a fi conştientizat repercusiunile negative ale unei conduite procesuale ostile.
Schimbarea temeiurilor arestării preventive în dinamica procesuală poate atrage înlocuirea celei mai grave măsuri preventive cu o măsură restrictivă de libertate, însă neprivativă de libertate conform art.139 alin.35 cod procedură penală.
Aceeaşi soluţie se impune, însă, şi în cazul în care temeiurile luării măsurii preventive se menţin dar durata arestării preventive a depăşit un termen rezonabil, aspect ce trebuie analizat în raport cu circumstanţele fiecărui caz în parte.
Potrivit art.5 paragraful III din CEDO, persoana arestată preventiv are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii, putând subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea acesteia la audiere.
În cauză, stabilirea limitelor rezonabile şi respectiv, depăşirea acestora se analizează în raport de faptul că ambii inculpaţi sunt arestaţi preventiv din octombrie 2005, având o atitudine cooperantă în măsura recunoaşterii propriei vinovăţii în procesul penal şi sunt întreţinători de familie, având copii minori în întreţinere, 5 copii inculpatul M. şi un copil B. C.
Alături de aceste circumstanţe personale, pentru ambii inculpaţi se are în vedere faptul că prin decizia nr.2757 din 22 mai 2007, pronunţată în dosarul nr.8249/54/2006, ICCJ, a casat atât decizia pronunţată în apel, cât şi sentinţa penală cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, stabilind limitativ omisiunile instanţelor de fond, între care, necitarea părţii vătămate minore B. S. L., prevăzută la pct.3 din rechizitoriu şi a martorei P. M., mama acestei minore.
Cu aceste probatorii ce urmează a fi administrate, respectiv analizate în coroborare cu restul probatoriului administrat deja în cauză, cercetarea judecătorească a fost finalizată.
Indiferent de cazul prevăzut de art.148 alin.1 cod procedură penală, ce a constituit temeiul de drept al arestării celor doi inculpaţi, după circa 2 ani de detenţie preventivă, consistenţa acestor temeiuri – art.148 lit. h cod procedură penală din vechea reglementare a codului de procedură penală – se diluează impunându-se înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă.
Pericolul sustragerii de la judecată şi al influenţării martorilor şi părţilor vătămate din dosar, se reduc considerabil ca urmare a deducerii probabile a duratei arestării preventive din pedeapsa închisorii la care inculpatul se aşteaptă a fi condamnat (cauza Neumeister contra Austriei – hotărârea CEDO din 27 iunie 1968).
Mai mult decât atât, chiar dacă la momentul luării măsurii arestării preventive, au existat probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, după trecerea unei perioade îndelungate de timp, acesta se risipeşte ca şi riscul de presiune asupra martorilor (hotărârea din 27 august 1992 a CEDO cauza Tomasi contra Franţei).
Ori, faţă de limitele casării dispuse de ICCJ, de măsurile procesuale dispuse de instanţa de trimitere, conform încheierii recurate, Curtea constată că înlocuirea arestării preventive a celor doi inculpaţi cu o măsură restrictivă de libertate dublată de o serie de garanţii concretizate în obligaţiile prevăzute de art.145 alin.11 lit. a. b. c. şi d cod procedură penală, poate asigura o bună desfăşurare a procesului penal.
În plus, Curtea va impune inculpaţilor şi respectarea obligaţiilor prevăzute .de art.145 alin.12 lit. c. şi e cod procedură penală –interdicţii de a lua legătura cu partea vătămată neaudiată şi cu martorii ce urmează a fi audiaţi, tocmai pentru înlăturarea pericolului influenţării acestora, în depoziţiile pe care acestea urmează a le da în faţa instanţei de fond, fiind citate pentru termenul următor.
Totodată, se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor referitoare la încălcarea cu rea credinţă a obligaţiilor impuse de instanţă.
