Înlocuirea măsurii arestului preventiv cu obligaţia de a nu părăsi tara fără încuviinţarea instanţei (decizia penală nr. 143/R/2010)
Prin încheierea penală din 24.03.2010 pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul cu nr.602/271/2009 s-a dispus în baza art. 3002 C. pr. pen., cu referire la art. 160b alin. 3 C pr. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului C.S., în prezent deţinut în Penitenciarul Oradea, dispusă prin Încheierea nr. 38/M/5 noiembrie 2008 a Judecătoriei Oradea şi mandatul de arestare preventivă nr. 32/M/5 noiembrie 2008.
De asemenea s-a respins cererea formulată de avocata inculpatului C.S., pentru revocarea măsurii arestării preventive a acestuia sau pentru înlocuirea măsurii arestării preventive, cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea.
Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, cu privire la toate motivele de nelegalitate şi netemeinicie, tribunalul a reţinut următoarele:
Inculpatul a fost arestat în cauză prin încheierea nr. 38/M/5 noiembrie 2008 a Judecătoriei Oradea, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă 32/M/5 noiembrie 2008.
Cu privire la cazul prev. de art. 148 lit. „f” C.p.p., Tribunalul apreciază că una din condiţiile cumulative prev. de acest text de lege s-a schimbat, aceea potrivit căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar mai prezenta pericol pentru ordinea publică, observând că până la acest moment inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor în condiţiile în care nu au fost evidenţiate indicii care să mai susţină existenţa pericolului pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, stare generată de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă şi cu rezonanţă socială deosebită, sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
În cauză faptele deduse judecăţii nu se circumscriu în această categorie.
Pericolul concret pentru ordinea publică reiese din circumstanţele reale ale comiterii faptelor ce prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Instanţa împărtăşeşte opinia potrivit căreia orice infracţiune săvârşită prezintă pericol concret pentru opinia publică, însă – ţinând seama atât de principiile CEDO cât si de practica instanţelor de judecată din tară si din U.E., care admit principiul potrivit căruia arestarea este o măsură de excepţie, fără a conduce la depăşirea unui termen rezonabil ori la încălcarea drepturilor de care inculpatul trebuie să se bucure, şi urmează a aprecia gradul de pericol social odată cu individualizarea pedepselor în împrejurarea dispunerii hotărârii judecătoreşti – în cazul în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare.
Prezumţia potrivit căreia, în lipsa măsurii arestării preventive a unor persoane, sunt create situaţii în care cercetarea în stare de libertate a unor autori ar putea favoriza săvârşirea de către aceştia de noi fapte penale cu mult mai grave în cazul de faţă nu are temei, fiind bine ştiut că, pericolul concret pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate a unei persoane trebuie dedusă din probele administrate raportat la fiecare fapta săvârşită şi nu în alt mod.
Analizând oportunitatea menţinerii arestului inculpatului prin prisma exigenţelor CEDO (cauzele Scundeanu şi Jiga din februarie – martie 2010), Tribunalul constată că referirea la pericolul pentru ordinea publică este invocată în cauza de faţă de o manieră abstractă, prin urmare că nu se bazează pe probe, iar prezumţiile şi presupunerile nu sunt rezonabile.
La dosar nu există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea inculpatului în libertate.
Nu au fost evidenţiate fapte concrete pe baza cărora să fi fost estimat riscul lăsării inculpatului în libertate, prin urmare nu au fost furnizate motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii inculpatului în arest.
Prin hotărârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010, CEDO a sancţionat utilizarea excesivă a noţiuni de pericol pentru ordinea publică în situaţii abstracte.
Curtea a constatat că, în speţă, existau suficiente motive pentru a considera că inculpatul a comis o infracţiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit că referirea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră abstractă de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumţii şi presupuneri. Curtea a amintit şi faptul că, aşa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franţa, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanţe excepţionale, în care există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.
Curtea a amintit şi că, în hotărârea Calmanovici, concluzionase că autorităţile judiciare nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în stare de detenţie provizorie, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza cărora au estimat riscul lăsării reclamantului în libertate şi nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica măsuri alternative detenţiei.
În cauza Scundeanu c. România, situaţia este identică, autorităţile omiţând să indice probele concrete care indică existenţa unui pericol pentru ordinea publică care ar fi rezultat din judecarea inculpatului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat că instanţele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte măsuri preventive nu ar fi fost suficientă, iar simplul fapt că reclamantul era recidivist nu putea să justifice menţinerea sa în stare de arest.
Tribunalul constată că argumentele Curţii sunt aplicabile în cauza de faţă cu privire la incidenţa art. 148 lit. f C.pr.pen.
Conform jurisprudenţei, Curtea a dezvoltat 4 motive în baza cărora arestarea preventivă este considerată ca justificată :
-pericolul de fugă din partea acuzatului (Stögmuller c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) ;
-riscul ca acuzatul , odată pus în libertate să împiedice buna administrare a justiţiei (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7),
-ori să comită noi infracţiuni (Matzenetter c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9)
-existenţa unui pericol pentru ordinea publică (Letellier c. France, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007).
În cauza Jiga c. România, din martie 2010, Curtea constată că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea măsurii arestării preventive cel puţin pentru o anumită durată de timp.
Acest pericol însă descreşte pe măsura trecerii timpului, iar autorităţile trebuie să motiveze de o manieră concretă necesitatea menţinerii stării de arest (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrets et décisions 1998 VII). Continuarea detenţiei aşadar poate fi justificată dacă din anumite elemente concrete rezultă că trebuie acordată prioritate protejării ordinii publice, libertatea individuală trecând în subsidiar (Smirnova c. Russie, nos 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003 IX (extraits)).
Starea de libertate constituie normalitatea iar concluzia că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică trebuie să se întemeieze pe convingerea – dată de tot materialul probator al cauzei – că învinuitul, odată liber, va săvârşi fapte cu conotaţie penală, se va sustrage cercetării judecătoreşti sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
Reprezentând o excepţie de la regula de bază a desfăşurării procesului penal în stare de libertate, legea procesuală penală a reglementat riguros şi limitativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate, stabilit în art. 23 din Constituţia României, de natură a răspunde şi exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
A raţiona în sensul că punerea în primejdie a colectivităţii prin lăsarea în libertate a inculpatului în condiţiile descrise mai sus, sau rezonanţa faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia şi că nu sunt necesare probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanţa să se pronunţe cu neobservarea condiţiilor expres stabilite prin textul de lege menţionat, ceea ce este inadmisibil faţă de libertatea persoanei prezumate nevinovată.
Gravitatea faptelor şi rezonanţa socială negativă a acestora, aşa după cum au fost prezentate până la acest moment la dosar, nu pot conduce automat la concluzia existenţei unui pericol pentru ordinea publică pe care l-ar determina lăsarea inculpatului în libertate ci, dimpotrivă, acest pericol trebuie să rezulte din coroborarea tuturor elementelor administrate în acuzare, respectiv produse în apărare, în caz contrar ajungându-se la arbitrariu, soluţie inacceptabilă cât priveşte luarea unei hotărâri asupra libertăţii persoanei.
Conceptul de ordine publică în sensul legii penale trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.
În prezenta cauză au trecut mai bine de 1 an şi 6 luni de la arestare, iar conduita ulterioară a inculpatului nu este de natură a demonstra un pericol public.
Respectând exigenţele CEDO, Tribunalul constată că nu se mai impune menţinerea arestării preventive a inculpatului, atât din perspectiva inexistenţei unei stări de pericol pentru ordinea publică cât şi prin raportare la stadiul procedurii.
Potrivit aprecierilor Curţii, revine tribunalelor naţionale obligaţia de a motiva în concret, pe baza unor fapte pertinente, motivele pentru care se consideră că prin punerea în libertate a acuzatului s-ar crea pericol pentru ordinea publică (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72).
Or, în cauza de faţă Tribunalul constată că acest aspect nu mai poate motivat rezonabil şi pertinent în aşa fel încât să reziste criticilor Curţii.
În lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea pericolului social concret pentru ordinea publică, acesta ar trebui analizat fie raportat la fapta comisă, fie la persoana inculpatului, fie la ambele.
Ţinând seama de exigenţele CEDO recent reiterate, Tribunalul constată că se impune luarea unei măsuri alternative prevăzute de lege, neprivativă de libertate, deoarece conduita nonviolentă a inculpatului pe care acesta înţelege să o adopte în societate nu prezintă pericol imediat, prin urmare nefiind justificată necesitatea protejării ordinii publice.
În aceste condiţii, lăsarea în libertate a inculpatului nu este de natură să provoace o stare de nesiguranţă şi nelinişte în rândul opiniei publice acesta putând fi judecat în stare de libertate în continuare.
Raportat la perioada de arestare preventivă de 1 an şi 6 luni, la faza în care se află cercetarea judecătorească, la aspectul ca inculpatul a fost audiat recunoscând parţial faptele reţinute, precum şi ţinând seama de natura infracţiunilor reţinute in sarcina sa, de valoarea mică a prejudiciului, Tribunalul apreciază că pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat şi că buna desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată şi printr-o altă măsură preventivă mai puţin drastică, motiv pentru care va dispune înlocuirea arestului cu obligaţia de a nu părăsi tara fără încuviinţarea instanţei.
