1. JUDECATA. VERIFICĂRI PRIVIND ARESTAREA INCULPATULUI ÎN CURSUL JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ. SUSPENDAREA JUDECĂŢII RECURSULUI PE DURATA SESIZĂRII CURŢII CONSTITUŢIONALE.
Codul de procedură penală, art. 3002 rap. la art. 139 şi art.
160 lit. b); art. 303 alin. (6)
Analiza comparativă a dispoziţiilor art. 3002 comb. cu art. 160b şi art. 139 cod proc. penală, determină concluzia că după trimiterea în judecată şi mai înaintea începerii cercetării judecătoreşti în primă instanţă, competenţa materială şi funcţională pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei stării de arest, dispusă la urmărirea penală, aparţine instanţei sesizate cu judecata cauzei.
Instanţele de control ierarhic judiciar preiau atari competenţe, inclusiv pe durata suspendării procesului penal pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, numai dacă sunt investite cu judecata fondului cauzei (în primă instanţă sau căi de atac) şi nu pentru verificarea unor încheieri de şedinţă interlocutorii, adoptate în gradele inferioare conform art. 317 Cod proc. penală.
Instanţele de control ierarhic judiciar preiau atari competenţe, inclusiv pe durata suspendării procesului penal pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, numai dacă sunt investite cu judecata fondului cauzei (în primă instanţă sau căi de atac) şi nu pentru verificarea unor încheieri de şedinţă interlocutorii, adoptate în gradele inferioare conform art. 317 Cod proc. penală.
Decizia penală nr. 755, din 23 octombrie 2009
Tribunalul Prahova a fost sesizat să judece în primă instanţă un număr de 11 inculpaţi, din care patru arestaţi preventiv, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat pentru comiterea de infracţiuni prev. de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, precum şi luare de mită prev. de art.254 cod penal rap. la art.5 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplic. art. 41 alin. 2 cod penal.
Cauza s-a înregistrat pe rol la data de 2 septembrie 2009 iar faţă de prevederile art. 324 cod proc. penală începerea cercetării judecătoreşti s-a amânat două termene, respectiv în şedinţa publică din 15 octombrie 2009.
Din actele procedurale efectuate rezultă că în această perioadă, în mai multe rânduri, supunându-se dispoziţiilor art.3002 rap. la art.139 şi art.160b cod proc. penală, din oficiu sau la cerere, prima instanţă a verificat legalitatea şi temeinicia arestării preventive, inclusiv pentru recurentul-inculpat, dispunând menţinerea acesteia, ultima durată de 60 zile expirând mai înaintea datei de 14 octombrie 2009.
Se mai constată că până la această dată recursul promovat împotriva încheierii interlocutorii pronunţate conform art.3001 cod proc. penală nu a fost soluţionat, Curtea de apel Ploieşti suspendând judecata în baza art.303 alin. 6 pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de acesta.
Anterior termenului fixat pentru începerea cercetării judecătoreşti, din oficiu, tribunalul a procedat la verificarea arestării preventive şi constatându-se schimbarea temeiurilor de fapt şi de drept iniţiale, a dispus înlocuirea măsurii cu obligarea de a nu părăsi ţara, sub condiţiile prev. de art.1451 rap. la art.145 cod proc. penală.
Încheierea primei instanţe a fost recurată succesiv de inculpaţi şi parchet, căile de atac înregistrându-se separat pe rolul instanţei de control judiciar.
Admiţând recursul promovat de unitatea de parchet, prin decizia penală nr.710/2009 curtea de apel a reformat în parte încheierea atacată şi înlăturând dispoziţiile privind înlocuirea arestării preventive, a menţinut în continuare privarea de libertate, inclusiv pentru inculpatul recurent în cauză.
Recursul declarat de inculpat vizând depăşirea competenţei materiale şi funcţionale la verificarea arestării preventive în primă instanţă nu este fondat.
Analiza comparativă a dispoziţiilor art.3002 comb. cu art. 160b şi art. 139 cod proc. penală, determină concluzia că la acest moment al procesului penal chiar dacă nu s-a început cercetarea judecătorească şi deci nu s-a confirmat regularitatea rechizitoriului, iniţiativa reevaluării temeiurilor de fapt şi de drept ce au impus privarea de libertate a inculpatului în faza de urmărire penală, aparţine instanţei sesizate cu judecata fondului cauzei.
Voinţa legislativă rezultă explicit din redactarea art.303 alin. 6 Cod proc. penală ce reglementează instituţia suspendării judecăţii şi satisface unul dintre principiile-bază ce garantează siguranţa libertăţii persoanei, anume verificarea legalităţii deţinerii inculpatului până la stabilirea existenţei faptei şi vinovăţiei printr-o sentinţă penală, în dublu grad de jurisdicţie.
Pe de altă parte, curtea observă că în îndeplinirea, la cerere sau din oficiu, a îndatoririlor procesuale prev. de art.3002 cod proc. penală, în raport de constatarea continuării, schimbării sau încetării temeiurilor ce au determinat arestarea, instanţele judecătoreşti sunt obligate să aleagă una din măsurile alternative arătate în art.160b, respectiv menţinerea, revocarea sau înlocuirea deţinerii, fiecare din acestea având conţinut şi producând efecte juridice proprii.
De aceea, în lipsa vreunei complementarităţi funcţionale pe durata şi condiţiile procedurale ce atrag o nouă reevaluare procesuală sub acest aspect, dacă partea interesată nu a investit instanţa printr-o cerere separată, formulată în scris, este cert că adoptarea motivată a uneia dintre dispoziţiile arătate echivalează cu o pronunţare implicită asupra celorlalte alternative legale iar încheierea nu este afectată de nulitate în sensul art.3859 alin.1 pct.10 Cod proc. penală.
Soluţiile adoptate prin hotărârile atacate s-au motivat de ambele instanţe cu respectarea întocmai a dispoziţiilor procedurale, analizându-se temeiurile de fapt şi de drept ce au determinat arestarea, legalitatea şi temeinicia menţinerii, inclusiv pentru inculpatul recurent.
S-au avut în vedere probele şi indiciile temeinice ce susţin rechizitoriul, datele primite ca justificative la aprecierea pericolului concret prezentat pentru ordinea publică, dacă ar fi puşi în libertate, răspunzându-se punctual susţinerilor parchetului şi coinculpaţilor, dar şi în concordanţă cu legislaţia internă, Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, jurisprudenţa internă şi C.E.D.O.
Din considerentele actelor procedurale puse în discuţie nu rezultă că în şedinţa publică de la aceea dată, personal sau prin apărător, recurentul ar fi formulat în scris o cerere separată având ca obiect revocarea arestării preventive conform art.139 Cod proc. penală.
În atare situaţie, faţă de considerentele expuse, ajungând la concluzia schimbării temeiurilor de fapt iniţiale şi oportunităţii înlocuirii arestării cu măsura alternativă a obligării de a nu părăsi localitatea, prima instanţă nu era obligată să se pronunţe expres asupra revocării deţinerii preventive, solicitată oral şi în replică la concluziile puse în dezbateri de reprezentantul parchetului.
