Drept penal. Partea generală. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Deducerea. Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării
C.pen., art. 88, art. 89
Legea nr. 302/2004 (modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006), art. 18 alin. (1)
Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006), prin care se dispune că durata arestului efectuat în străinătate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile străine, în temeiul prevederilor prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale străine şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele străine, trebuie corelat cu prevederile Codului de procedură penală italian. Această cerinţă se impune în scopul verificării de către instanţele române a instituţiei arestului la domiciliu, pentru a se decide dacă această măsură cuprinde condiţii identice sau asemănătoare arestului executat într-un loc de detenţie, precum şi dacă, potrivit legislaţiei italiene, arestul la domiciliu se deduce din durata pedepsei.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 1185/R din 22 decembrie 2008 (judecător dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa penală nr. 335/27 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3054/108/2008, a fost admisă contestaţia la executare formulată de petentul K.F.I. împotriva sentinţei penale nr. 186 din 16 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 1895/108/2008.
S-a scăzut din pedeapsă durata măsurilor preventive din perioada 27 februarie 1998 – 28 martie 1998 şi durata executată din 1 septembrie 2006 la zi.
A fost anulat mandatul de executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 186/2008 a Tribunalului Arad, concomitent cu emiterea unui nou mandat de executare, conform prezentei, după rămânerea definitivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la 31 iulie 2008, petentul K.F.I. a solicitat să se dispună deducerea arestării efectuate în Italia în perioada 1 septembrie 2006 – 21 iulie 2008, când a fost extrădat în România în vederea executării pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 186/2008 a Tribunalului Arad.
Din copia mandatului de executare nr. 232 din 28 iulie 2008, instanţa de fond a reţinut că petentul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare, pedeapsă pe care o execută în prezent.
Din înscrisurile aflate dosar, prima instanţă a reţinut că petentul a fost arestat în Italia în data de 1 septembrie 2006 până în data de 24 octombrie 2006, în vederea extrădării în România, din data de 24 octombrie 2006 petentul aflându-se în Italia în stare de arest la domiciliu până la data de 21 iulie 2008 când a fost predat autorităţilor române şi când petentul a început în România executarea pedepsei mai sus arătate.
S-a considerat de către prima instanţă ca fiind evident faptul că cererea petentului este admisibilă pentru deducerea perioadei 1 septembrie 2006 – 24 octombrie 2006 cât petentul s-a aflat în stare de arest în vederea extrădării, în discuţie rămânând perioada 24 octombrie 2006 – 21 iulie 2008 cât petentul s-a aflat în stare de arest la domiciliu.
S-a apreciat de către tribunal că şi perioada arestării la domiciliu a petentului, măsură preventivă necunoscută de legislaţia română în prezent, constituie tot o privare de libertate şi ca atare această perioadă se impune să fie scăzută din durata pedepsei pe care petentul o execută în prezent.
Astfel, s-a reţinut potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară în materie penală, durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române, în speţă a cererii de extrădare, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de autorităţile române.
Prima instanţă a considerat că, în speţă, acesta este textul legal aplicabil, text ce prevede expres că se compută „durata arestului” efectuat în străinătate, ori, arestul la domiciliu constituie, potrivit legii penale italiene, o măsură preventivă privativă de libertate; această măsură nu poate fi considerată ca având corespondent în măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de legea română, cum s-a pronunţat instanţa supremă într-o decizie de speţă, fiind măsuri diferite, prima fiind privativă de libertate, iar cea de a doua fiind restrictivă de drepturi.
Nu în ultimul rând, tribunalul a observat că şi în proiectul codului de procedură penală român, arestul la domiciliu constituie o măsură privativă de libertate ce se deduce din pedeapsă (art. 205, 228 din proiect).
Faţă de cele mai sus arătate, în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., instanţa de fond a admis contestaţia la executare formulată de către petent.
În baza art. 88 alin. (1) C.pen., a dedus din pedeapsă durata arestării preventive efectuate de petent în ţară în perioada 27 februarie – 28 martie 1998, iar în baza art. 18 din Legea nr. 302/2004 a dedus perioada executată din 1 septembrie 2006 la zi (arestul preventiv din Italia, plus pedeapsa executată în ţară după extrădare).
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad criticând-o pentru netemeinicie, întrucât în mod greşit din durata pedepsei s-a dedus şi arestul la domiciliu efectuat de condamnat în Italia, în perioada 24.10.2006 – 21.07.2008, acesta neechivalând cu arestul preventiv care se deduce din durata totală a pedepsei închisorii.
Recursul declarat de procuror este fondat şi a fost admis pentru motivele care vor fi analizate în continuare.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 „durata arestului efectuat în străinătate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române, în temeiul prevederilor prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicată de instanţele român” fără a distinge cu privire la arestul executat în închisoare şi cel efectuat la domiciliu.
În acest context, corelat şi cu fragmentele din codul de procedură penală italian depuse la dosar, prima instanţă avea obligaţia să solicite prin Ministerul Justiţiei din România autorităţilor judiciare italiene reglementarea procedural penală a instituţiei arestului la domiciliu, pentru a se putea decide dacă aceasta impune condiţii ideatice sau asemănătoare celui executat în închisoare, precum şi dacă potrivit legislaţiei italiene, acesta se deduce din durata pedepsei. Aceste lămuriri – respectiv copia Codului de procedură penală italian – trebuiau solicitate de prima instanţă, cu atât mai mult cu cât ea însăşi, prin sentinţa penală pronunţată se referă la o decizie de speţă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2005, deci instanţă ierarhic superioară Tribunalului Arad şi Curţii de Apel Timişoara unde se statuează că arestul la domiciliu, având condiţii diferite, deci mai blânde, nu echivalează cu arestul executat în închisoare.
Aceste lămuriri nu pot fi solicitate în recurs întrucât în cazul pronunţării unei soluţii defavorabile contestatorului-intimat, acesta ar putea pune în discuţie privarea sa de un grad de jurisdicţie.
Aşa fiind, în temeiul prevederilor art. 38515 alin. (1), pct. 2, lit. d) C.proc.pen. recursul declarat de procuror a fost admis, sentinţa penală recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă la Tribunalul Arad pentru rejudecare.
