5. Măsuri preventive. Înlocuirea măsurilor preventive. Arestarea preventivă, verificarea arestării inculpatului în cursul judecăţii.
Drept procesual penal
Titlul IV art. 138 C.p.p., art. 160 b,
C.p.p., Titlul II art. 3002 C.p.p.
Luarea unei hotărâri (inclusiv în ceea ce priveşte menţinerea arestării preventive) presupune ca judecătorul să evalueze, prin prisma prevederilor art. 143 Cod procedură penală, existenţa probelor sau indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către inculpat. Acest lucru implică ab initio (anterior cercetării împrejurării dacă în cauză există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.), o analiză a materialului probator administrat în cauză.
Este însă inechitabil şi nejustificat ca, în cazul în care materialul probator furnizează şi date care susţin apărările inculpatului, acestea să nu fie analizate sau invocate în motivarea încheierii de şedinţă pronunţată cu privire la verificarea temeiniciei măsurii preventive, aşa cum este cazul instanţei de fond.
Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie
Decizia penală nr. 769 din 16 decembrie 2009
Prin încheierea de şedinţă din data de 10.12.2009 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În baza art.300/3 Cod prv. penală rap. la art.l60/b al.3 Cod pr. penală s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor S. V. şi I.I.
Pentru a pronunţa această încheiere de şedinţă, instanţa de fond a reţinut din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea şi apoi la menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi, continuă să subziste. Sub acest aspect, instanţa a reţinut şi că potrivit dispoziţiilor art. 143 Cod procedură penală, art. 139 şi 160b Cod procedură penală, măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpaţilor, iar faţă de probatoriul administrat până în acest moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpaţi ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea acesteia.
Împrejurarea că au fost audiate 3 părţi vătămate din declaraţiile cărora ar rezulta nevinovăţia inculpaţilor nu constituie un motiv pentru a se considera că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat în condiţiile în care potrivit art. 75 Cod procedură penală declaraţiile acestora pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, iar pe de altă parte mai sunt de audiat 11 părţi vătămate.
În speţă continuă să-şi găsească incidenţa dispoziţiile art. 148 lit. f din Codul de procedură penală, acuzaţiile ce planează asupra acestora vizează infracţiuni ce sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura faptelor de care sunt suspectaţi, implicând înşelarea bunei credinţe a persoanelor vătămate aflate în situaţii financiare precare, dornice totuşi de a munci, sfera relaţiilor sociale (contra integrităţii corporale şi sănătăţii) precum şi rezonanţa socială a faptei la nivelul colectivităţii locale.
În ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpaţilor, este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin urmare, instanţa era obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor şi din consecinţele acesteia. În condiţiile speţei, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaţilor de a fi puşi în stare de libertate. De asemenea, având în vedere natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, impactul social al acestora şi complexitatea deosebită a cauzei, instanţa a apreciat că detenţia preventivă a inculpaţilor nu a devenit excesivă.
Pe de alta parte, având în vedere stadiul judecăţii, faptul că nu au fost administrate probe şi nu au fost audiaţi martorii, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, instanţa a apreciat ca se impune menţinerea măsurii arestării preventive, în detrimentul regulii judecării în stare de libertate.
În acest sens s-a pronunţat si CEDO (cauza Tomasi c. Franţa), statuând că „protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrale ale autorităţilor nu trebuie sa stânjenească eforturile instanţelor în administrarea probelor şi desfăşurarea procesului penal în bune condiţii”.
Pentru aceste motive s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitate şi în temeiul art. 300 ind. 2 Cod pr. penală rap. la art. 160 ind. b alin. 3 Cod pr.penală s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor.
Împotriva încheierii de şedinţă mai sus menţionată au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii recurenţi S. V. şi I.I. pentru nelegalitate invocând nulitatea hotărârii pronunţate de Tribunalul Bacău, motivele de recurs fiind detaliate în preambulul prezentei decizii penale.
Analizând încheierea de şedinţă recurată, din prisma motivelor de casare prevăzute de art. 385/9 pct.9 Cod procedură penală, Curtea a constatat că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce se dezvoltă în continuare.
Aşadar, măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 [acest articol cere existenţa probelor sau indiciilor concludente privind comiterea unei infracţiuni] şi numai în vreunul din următoarele cazuri:
– art. 148 (…) lit. f) Cod pr. penală, inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În condiţiile în care legiuitorul a dat în sarcina judecătorului luarea acestei măsuri procesuale preventive, cea mai gravă din punct de vedere al restrângerii libertăţii persoanei, în cursul urmăririi penale, i-a acordat implicit acestuia deplină libertate în aprecierea probelor. Făcând referire la jurisprudenţa CEDO (Belchev împotriva Bulgariei, Trzaska împotriva Poloniei, şi LA. împotriva Franţei, şi respectiv la încheierea de şedinţă recurată, inculpaţii au considerat că instanţa de fond nu şi-a îndeplinit obligaţia de a justifica concret necesitatea menţinerii lor în stare de arest în temeiul art. 148 lit. f) CPP şi, în special, pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar fi constituit menţinerea acestora în libertate. În sfârşit, s-a aratat că instanţa de fond a examinat împreună menţinerea în detenţie a celor doi inculpaţi fără a face o distincţie în privinţa situaţiei lor personale.
„Art. 5 alin. 3 din C.E.D.O. oferă persoanelor arestate sau deţinute pe motiv că au fost bănuite că au comis o infracţiune, garanţii împotriva privării arbitrare sau nejustificate de libertate (a se vedea, între altele, Hotărârea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998).
În jurisprudenţa sa, CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei,); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei,) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, şi Hendriks împotriva Olandei).
Pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Beccies împotriva Moldovei). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice : dacă un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5 în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, acesta nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier).
Instanţa de recurs reţine că, prin încheierea de şedinţă recurată, instanţa de fond a considerat că este necesară menţinerea inculpaţilor în detenţie pe motiv că se menţin valabile condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) însă este de observat că Tribunalul Bacău nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de Cod pr. penală de a preciza, în cazul arestării întemeiată pe art. 148 lit. f) citată anterior, motivele pentru care menţinerea inculpaţilor în libertate ar constitui un pericol concret pentru ordinea publică, elementele de luat în calcul la examinarea existenţei «pericolului concret pentru ordinea publică», fiind date eventual, de reacţia publică declanşată datorită faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată de menţinerea sau punerea în libertate a inculpaţilor precum şi de profilul personal al acestora.
Instanţa de fond s-a limitat, în principal, la reproducerea textului acestui articol 148 lit. f) Cod pr. penală, în mod stereotip, precizând că aceleaşi motive care au determinat arestarea rămân valabile, or instanţei de fond îi revenea sarcina de a motiva în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată în cazul în care inculpaţii ar fi liberi (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier).
În fine, Curtea a reţinut că, instanţa de fond a menţinut starea de arest a inculpaţilor printr-o formulă globală care privea în acelaşi timp pe ambii recurenţi, fără a răspunde argumentelor invocate separat pentru fiecare din ei şi fără a se referi la situaţia lor deosebită, or o asemenea abordare nu este compatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 alin. 3 din Convenţie în măsura în care permite menţinerea mai multor, persoane în detenţie tară o examinare separată a motivelor care justifică necesitatea prelungirii detenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei,).
Pe baza consideraţiilor anterioare, Curtea a reţinut că, neprezentând fapte concrete privind riscurile apărute în cazul punerii în libertate a recurenţilor şi neluând în calcul măsurile alternative alegând să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu examineze individual situaţia acestora, Tribunalul Bacău nu a oferit motive «relevante şi suficiente » pentru a justifica necesitatea menţinerii în stare de arest preventiv.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanţa de fond nu a motivat încheierea de şedinţă pronunţată, Curtea în temeiul art. 385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, a admis recursurile declarate, a casat încheierea de şedinţă recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
