Prelungirea duratei măsurii arestării preventive. Recurs. Soluţionarea recursului după expirarea duratei măsurii dispuse anterior. Consecinţe.
C. pr. Pen., art. 159 alin. 8
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, decizia nr. 25/2 iunie 2008
Soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive după expirarea duratei arestării dispuse anterior nu duce la încetarea de drept a măsurii privative de libertate, deoarece, pe de o parte, prevederile procesual penale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin asemănare sau extindere. Motivele încetării de drept a măsurilor preventive sunt expres şi limitative prevăzute de art. 140 Cod procedură penală, iar între acestea nu se regăseşte şi încălcarea termenului prevăzut de art. 159 alin. 8 teza finală Cod procedură penală. Pe de altă parte, depăşirea acestui termen nu este sancţionat nici cu nulitatea absolută, nefiind cuprins în dispoziţiile exprese şi de strictă interpretare ale art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. Rezultă aşadar că sancţiunea rămâne cea a nulităţii relative, prevăzute de art. 197 alin. 1 Cod procedură penală.
Prin încheierea penală nr. 178/20 iulie 2011, judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita a admis propunerea procurorului şi a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive a inculpatului L.R. pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25 iulie 2011, până la data de 23 august 2011.
În motivarea acestei dispoziţii, se arată în esenţă că temeiurile arestării preventive (atât cele de fapt, cât şi cel de drept prev. de art. 148, lit. f Cod procedură penală) sunt îndeplinite, iar buna administrare pe mai departe a procesului penal impune privarea în continuare de libertate a acuzatului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul L.R.
În motivarea căii de atac, este contestată temeinicia încheierii recurate, precum şi legalitatea detenţiei preventive a inculpatului.
Sub aspectul legalităţii, recurentul invocă dispoziţiile art. 159 alin. 8 teza ultimă C. pr. pen. şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, recurs în interesul legii, prin decizia nr. XXV/2 iunie 2008 şi solicită să se constate încetată de drept măsura privativă de libertate cu consecinţa punerii de îndată în libertate a acuzatului, în condiţiile în care arestarea iniţială a expirat la data de 24 iulie 2011, iar recursul împotriva încheierii de prelungire a duratei arestării preventive se judecă abia în 25 iulie 2011.
Este contestată temeinicia încheierii judecătorului delegat, din perspectiva absenţei pericolului pe care inculpatul l-ar prezenta pentru colectivitate dacă ar fi cercetat în libertate. În acest sens, face referire la comportamentul lui ireproşabil în societate anterior faptei care a declanşat procedurile în prezenta cauză, precum şi la atitudinea sinceră adoptată în faţa autorităţilor judiciare. Mai precizează că procesul penal poate avea loc în bune condiţii şi dacă faţă de el se va institui o măsură restrictivă de libertate, nefiind necesară prelungirea detenţiei preventive.
Analizând recursul declarat prin prisma materialului aflat la dosarul nr. 1862/96/2011 al Tribunalului Harghita, a motivelor invocate şi a concluziilor recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:
Dispoziţia judecătorului delegat de la Tribunalul Harghita de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpatului L.R., precum şi reţinerea temeiurilor prevăzute de art. 143 şi art. 148, lit. f C. pr. pen. sunt juste şi au fost emise cu respectarea strictă a legalităţii, astfel încât, în lipsa vreunui motiv de anulare a încheierii atacate, pe care să-l reţinem din oficiu, recursul promovat de inculpat este nefondat, atrăgând respingerea lui, în baza art. 38515, pct. 1, lit. b C. pr. pen.
Asupra susţinerilor inculpatului cu prilejul adresării în a doua instanţă, nu le vom primi pentru următoarele considerente:
a) În primul rând, este adevărat că arestarea preventivă a fost dispusă iniţial prin încheierea penală nr. 161/26 iunie 2011 a judecătorului delegat de la Tribunalul Harghita pentru perioada 26 iunie 2011-24 iulie 2011, iar recursul împotriva încheierii de prelungire a duratei arestării preventive s-a judecat în 25 iulie 2011, însă problema nesoluţionării recursului declarat în temeiul art. 159 alin. 8 C. pr. pen. trebuie tratată diferit, în funcţie de natura încheierii atacate.
Dacă prin încheierea recurată s-a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive, cum este cazul în speţă, este cert că recursul trebuie rezolvat înaintea expirării perioadei arestării anterioare, decizia nr. 25/2 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 372/3 iunie 2009) neaducând vreo noutate în acest sens, din moment ce dispoziţiile art. 159 alin. 8 teza finală C. pr. pen. sunt lipsite de orice echivoc.
Cu toate acestea, omisiunea soluţionării căii de atac înăuntrul acestui termen atrage cel mult o nulitate relativă. Inculpatul nu a invocat şi nu a demonstrat vreo vătămare a intereselor sale procesuale din cauza rezolvării recursului abia în 25 iulie 2011, dimpotrivă întârzierea a fost cauzată chiar de propria-i conduită, avocatul acestuia depunând recursul prin scrisoare recomandată, aşa încât corespondenţa a ajuns la dosar doar în 25 iulie 2011.
În niciun caz, această omisiune nu duce la încetarea de drept a măsurii privative de libertate, o asemenea consecinţă nefiind prevăzută de lege şi nici sugerată de instanţa supremă cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii amintit. De altfel, este firesc să fie exclusă o astfel de urmare, care nu poate să încurajeze comportamente abuzive ale inculpaţilor care vor transmite cererile de recurs în aşa fel încât să ajungă la dosar cu întârzierea scontată. Mai mult, oricum inculpatul va rămâne în detenţie preventivă, întrucât, potrivit art. 159 alin. 9 C. pr. pen., recursul declarat împotriva unei încheieri de prelungire a stării de arest preventiv nu suspendă executarea, punerea lui în libertate putând interveni numai în urma unei decizii a instanţei de control prin care a fost analizat în substanţă recursul, constatându-se caracterul fondat al acestuia, ceea ce nu este cazul în speţă.
În schimb, în situaţia în care prin încheierea atacată a fost respinsă propunerea procurorului de prelungire a duratei măsurii arestării preventive, nesoluţionarea recursului până la momentul expirării vechii arestării duce într-adevăr la încetarea de drept a arestării preventive la acest moment, deoarece nu mai există în fiinţă nicio dispoziţie valabilă a autorităţii judiciare competente în baza căreia inculpatul să mai fie ţinut în detenţie preventivă. Această ipoteză nu se circumscrie însă datelor prezentei pricini.
Argumentele detaliate mai sus determină, prin urmare, o reconsiderare a practicii anterioare a acestei instanţe.
b) În al doilea rând, în acord cu judecătorul de la tribunal, subliniem că probele instrumentate până în acest moment procesual confirmă bănuiala legitimă după care inculpatul a participat la săvârşirea infracţiunilor de omor calificat şi nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor care formează obiectul urmăririi penale.
Totodată, motivul arestării preventive consacrat de art. 148 lit. f Cod procedură penală este, la rândul lui, incident la speţă. Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru cele două infracţiuni este închisoare mai mare de 4 ani. În continuare, subliniem mai întâi că, în ipoteza suspectării unui acuzat de comiterea unor infracţiuni de violenţă, reţinerea dispoziţiilor acestui text legal, ca temei de drept al privării de libertate cu caracter preventiv pe parcursul procesului penal, este argumentată de protejarea interesului colectiv împotriva unor comportamente deosebit de agresive şi periculoase, care ar pune în primejdie imediată valorile morale şi sociale ale comunităţii. În speţă, probele strânse de organele de urmărire penală afirmă un pericol public accentuat al inculpatului, în această fază a procesului penal actual şi cert, concretizat în împrejurările comiterii infracţiunilor şi modul de acţiune: procurarea, deţinerea şi utilizarea fără drept a unei arme letale, plănuirea şi pregătirea amănunţită a acţiunii violente îndreptate împotriva victimei, deplasarea la locuinţa de vacanţă a acestuia şi, în absenţa oricărui act de provocare din partea subiectului pasiv, utilizarea armei de foc împotriva acestuia care, singur fiind, nu a avut nicio posibilitate obiectivă să se apere. Aceste aspecte conturează un pericolul ridicat pe care îl prezintă inculpatul pentru colectivitate, pericol care justifică necesitatea derulării în continuare a procesului penal cu el în arest preventiv, nicio altă măsură restrictivă de libertate nefiind oportună în acest moment.
