Propunere de arestare preventivă a inculpatului respinsă – recurs; distincţia dintre pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului şi pericolul social concret al faptelor imputate; criterii de apreciere a incidenţei în cauză a prevederilor art. 148 lit. f C.proc.pen.; individualizarea măsurii preventive în raport de prevederile art. 136 alin. 8 C.proc.pen.
Prin încheierea de şedinţă din data de 19.05.2011, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 16322/245/2011 s-au dispus următoarele:
În baza dispoziţiilor art.149 indice 1 alin.(9) din Codul de procedură penală, s-a respins propunerea de arestare preventivă formulată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.A., necunoscut cu antecedente penale, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „tâlhărie”, prev. şi ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit.c) din Codul penal (dosarul de urmărire penală nr.5336/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi).
În baza dispoziţiilor art.149 indice 1 alin.(12) din Codul de procedură penală, cu referire la art.146 alin.11 indice 1 din Codul de procedură penală, art.136 alin.(1) lit. b) din Codul de procedură penală, raportat la art.145 alin.(1) din Codul de procedură penală, cu referire şi la art. 143 alin.(1) din Codul de procedură penală, s-a luat faţă de inculpatul M.A., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „tâlhărie”, prev. şi ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit.c) din Codul penal (dosarul de urmărire penală nr.5336/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi) măsura preventivă a obligării acestuia de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv satul C., com.Ş., jud.Iaşi, pe o durată de 30 de zile.
În baza dispoziţiilor art.145 alin.(11) din Codul de procedură penală, s-au impus inculpatului M.A., pe durata măsurii preventive a obligării sale de a nu părăsi localitatea de domiciliu – în speţă, satul C., com.Ş., jud.Iaşi – următoarele obligaţii:
– să se prezinte la organele judiciare ori de câte ori este chemat;
– să se prezinte la Poliţia din sat C., com.Ş., jud.Iaşi, ca organ desemnat de către instanţa cu supravegherea inculpatului, conform programului de supraveghere ce-i va fi întocmit de către organul de poliţie respectiv, precum şi ori de câte este chemat;
– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza dispoziţiilor art.145 alin.(12) din Codul de procedură penală, s-a dispus ca pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul M.A. să respecte şi următoarele obligaţii: să nu ia legătura cu partea vătămată L.N. şi nici să nu comunice cu partea vătămată, direct sau indirect.
S-a făcut aplicarea art.145 alin.(2 2) din Codul de procedură penală şi art.145 alin. (3) din Codul de procedură penală şi s-a atras atenţia inculpatului M.A. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau obligaţiilor care îi revin, s-a luat faţă de acesta măsura arestării preventive.
S-a făcut aplicarea art.145 alin.(2 2) din Codul de procedură penală şi art.145 alin. (3) din Codul de procedură penală şi s-a atras atenţia inculpatului M.A. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau obligaţiilor care îi revin, s-a luat faţă de acesta măsura arestării preventive.
În temeiul art.145 alin. (2 1) din Codul de procedură penală, copie de pe prezenta încheiere, cu menţiunea că este supusă recursului, s-a comunicat de îndată inculpatului M.A., Poliţiei sat C., com.Ş., jud.Iaşi – ca organ desemnat de către instanţă cu supravegherea inculpatului M.A., poliţiei comunitare, jandarmeriei, S.E.I.P. – Iaşi, I.P.J. – Iaşi, organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră – Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti, Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră – Iaşi, în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin inculpatului în baza prezentei încheieri, cu menţiunea pentru organele în drept de a refuza eliberarea paşaportului sau, după caz, de a ridica provizoriu paşaportul inculpatului M.A., pe durata măsurii preventive dispusă faţă de acesta prin prezenta încheiere.
În baza art.145 alin.(3) din Codul de procedură penală, s-a atras atenţia organului de poliţie desemnat cu supravegherea inculpatului M.A., respectiv Poliţiei sat C., com.Ş., jud.Iaşi, de a verifica periodic respectarea de către inculpatul M.A. a măsurii şi a obligaţiilor impuse acestuia prin prezenta încheiere, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora să sesizeze de îndată organul judiciar.
În baza dispoziţiilor art.192 alin.(3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat, în cuantum de 70 lei (RON), au fost lăsate în sarcina statului”.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut următoarele:
„Prin referatul înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 19.05.2011 sub nr.16332/245/2011, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, a solicitat luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul M.A., pe o durata de 29 de zile, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „tâlhărie”, prev. si ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit.c) din Codul penal.
Prin referatul cu propunere de arestare preventivă se reţine că inculpatul M.A., la data de 02.05.2011, în jurul orei 08,30, în loc public, respectiv, în zona dintre staţiile CFR Iaşi şi CFR Nicolina, a deposedat – prin acte de violenţă – pe partea vătămată L.N., care se deplasa pe cărarea de lângă calea ferată, de mai multe bunuri (suma de 2.000 lei şi un inel din aur).
Fapta pretins a fi comisă de inculpat a fost încadrată în dispoziţiile art.211 alin.1, alin.2 lit. c) din Codul penal.
Prima instanţă a constatat că prin rezoluţia dată de organele de cercetare penală la data de 18.05.2011, confirmată la data de 19.05.2011 de către procurorul de caz, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul M.A., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „tâlhărie”, prev. si ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit. c) din Codul penal.
Prin ordonanţa procurorului din data de 19.05.2011, ora 09,45, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului M.A., pentru infracţiunea menţionată anterior, inculpatul fiind reţinut la data de 18.05.2011, ora 22,00 când a fost introdus în Arestul I.P.J. – Iaşi, inculpatul fiind prezentat instanţei la data de 19.05.2011, în stare de reţinere, asistat de apărătorul desemnat din oficiu, cu prilejul soluţionării propunerii de arestare preventiva ce face obiectul prezentei cauze penale.
S-a constatat de prima instanţă că, în cursul urmăririi penale, s-a procedat la audierea, atât în calitate de învinuit, cât şi în calitate de inculpat (după punerea în mişcare a acţiunii penale) a numitului M.A., în prezenţa unui apărător desemnat din oficiu.
Odată cu referatul sus-menţionat a fost înaintat instanţei şi dosarul de urmărire penală nr.5336/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.
Raportat la fapta sus-expusă, procurorul de caz a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art. 136, art. 146 si art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, motivând îndeplinirea acestor condiţii prin aceea că inculpatul a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin raportare la modul şi condiţiile concrete de comitere a faptei şi la importanţa relaţiilor juridice lezate prin comiterea acesteia.
Raportat la toate aceste motive, s-a solicitat de catre procurorul de caz prin referatul sus-menţionat – în temeiul dispoziţiilor art. 136, art. 146 si art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, arestarea preventiv a inculpatului M.A., pentru o durată de 29 de zile.
? Cu prilejul audierii sale în faţa judecătoriei, inculpatul M.A. a recunoscut în mod nuanţat fapta imputată, declarând că a sustras din buzunarul interior al hainei cu care era îmbrăcată partea vătămată suma de 360 lei, că doar i-a pus piedică părţii vătămate, astfel încât aceasta a căzut şi că nu a sustras inelul din aur reclamat de partea vătămată. Inculpatul a precizat că a comis această faptă deoarece partea vătămată i-a cerut să întreţină un raport sexual oral cu acesta. Inculpatul a mai declarat că, în noaptea precedentă, s-a aflat în acelaşi local cu partea vătămată L.N. şi că a stat de vorbă cu acesta, consumând împreună un pahar de vin.
Din probatoriile strânse până în acest moment al urmăririi penale, judecătoria a reţinut următoarele:
În noaptea de 01/02.05.2011, inculpatul M.A. a consumat băuturi alcoolice într-un local situat la punctul de lucru C.F. Nord din mun. Iaşi, unde se servesc şi băuturi alcoolice, local în care s-a aflat în acea noapte şi partea vătămată L.N., care a jucat diferite sume de bani la aparatele electronice. Spre dimineaţă, partea vătămată, care câştigase o sumă de bani la jocurile electronice, a părăsit localul şi, după câteva minute, din local a ieşit şi inculpatul M.A.. Pe drum, respectiv pe cărarea de lângă calea ferată, pe unde se deplasa partea vătămată, inculpatul M.A. a deposedat – prin împingerea părţii vătămate, care a căzut – pe partea vătămată L.N., de mai multe bunuri (suma de 2.000 lei şi un inel din aur).
Situaţia de fapt, aşa cum a fost descrisă anterior, este dovedită cu probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv:
– plângerea şi declaraţia părţii vătămate L.N.;
– înscrisuri doveditoare a sumelor de bani deţinute de către partea vătămată;
– procese verbal de cercetare la faţa locului şi planşe foto;
– procese verbale de recunoaştere din grup a inculpatului M.A. de către partea vătămată şi de către martorii D.A.P., D.P.B., N.D., martorii făcând parte din personalul ce lucra în localul în care s-au aflat inculpatul şi partea vătămată;
– proces verbal de vizualizare a imaginilor surprinse de camere de supraveghere video montat în sala de jocuri mecanice aparţinând SC M. SRL Iaşi;
– declaraţiile martorilor D.A.P., D.P.B., N.D., V.V.E.
– declaraţiile inculpatului M.A., date în faţa procurorului şi în faţa judecătorului, care a recunoscut în mod nuanţat, aşa cum s-a arătat anterior, comiterea faptei.
Prima instanţă a constatat – raportat la datele şi elementele probatorii ale cauzei – existenţa unor indicii temeinice că inculpatul M.A. a săvârşit fapta imputată, circumscrisă infracţiunii de „tâlhărie”, prev. si ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit.c) din Codul penal – faptă pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 (patru) ani.
Totodată, prima instanţă a constatat că propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi nu este şi temeinică, luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul M.A. nerăspunzând exigenţelor art. 136 alin.(1) şi (8) din Codul de procedură penală, relativ la scopul măsurilor preventive şi la criteriile de individualizare ale acestora, la temeiurile legale, aşa cum sunt ele prevăzute de art. 143 şi 148 alin.(1) lit. f) din Codul de procedură penală, toate analizate prin prisma respectării dispoziţiilor art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, aşa cum s-a reţinut, măsura arestării preventive a inculpatului nu satisface exigenţele bunei desfăşurări a procesului penal, deşi în cauza de faţă există probe şi indicii temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta de care este acuzat – faptă pedepsită de lege cu mai mult de 4 (patru) ani închisoare şi aceasta pentru că, în raport de datele probatorii concrete ale speţei de faţă, funcţie de toate piesele dosarului, raportat şi la situaţia personală a inculpatului, prima instanţă a apreciat că lăsarea inculpatului M.A. în libertate nu prezintă pericol concret şi dovedit pentru ordinea publică, nefiind astfel îndeplinită condiţia cumulativă prevazută de art.148 alin.(1) lit. f) din Codul de procedură penală, privind „existenta probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publica”.
Astfel, judecătoria a relevat că potrivit art.149 indice 1 din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 143 din Codul de procedură penală, dacă există vreunul din cazurile de la art. 148 din Codul de procedură penală şi dacă se consideră că arestarea inculpatului este necesară în interesul urmăririi penale.
Aceleaşi raţiuni instituţionale se regăsesc şi în dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, potrivit cărora inculpatul poate fi lipsit de libertatea sa daca exista motive verosimile de a (se) bănui ca a săvârşit o infracţiune. Din probele administrate până în prezent, prima instanţă a reţinut existenţa unor indicii temeinice, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta de „tâlhărie”, încadrată în dispoziţiile art.211 alin.1, alin.2 lit.c) din Codul penal, fiind îndeplinite exigentele art.143 din Codul de procedură penal. Judecătoria a arătat că, potrivit art. 68 indice 1 din Codul de procedură penală, sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta, noţiunea de indicii temeinice neputându-se confunda cu aceea de probe certe de vinovăţie.
Prima instanţă a apreciat că în materia măsurilor preventive, prezumţia de nevinovăţie trebuie să fie o constantă, evitându-se judecarea fondului cauzei şi deci recurgerea la probele certe de vinovăţie în vederea angajării răspunderii penale.
Raportat la toate datele cauzei, prima instanţă a reţinut, aşadar, că existenţa unei presupuneri rezonabile în sensul că a săvârşit fapta imputată rezultă din existenţa unui ansamblu de date verosimile şi credibile care, toate împreună, în analiza dialectica a cauzalităţii lor, conturează un ansamblu de indicii temeinice, în sensul noţiunii prevăzute de art.143 din Codul de procedură penală, fără a se confunda cu probele certe de vinovăţie.
În aprecierea elementelor de fapt prima instanţă s-a bazat pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, însă a admis că o asemenea probă certă de vinovăţie vizează mai cu seama fondul cauzei, temeiurile arestării preventive putând rezulta şi dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. Or, în speţa dată, probatoriul administrat în cauză în timpul urmăririi penale, aşa cum a fost arătat anterior, toate coroborându-se cu declaraţiile inculpatului, prin care acesta recunoaşte, chiar nuanţat, cu motivaţia pe care a expus-o în faţa instanţei, fapta ce i se impută, constituie probe şi indicii temeinice, în accepţiunea art. 68 1 din Codul de procedură penală, care justifică presupunerea rezonabilă că, la data de 02.05.2011, în jurul orei 08,30, în loc public, respectiv, în zona dintre staţiile CFR Iaşi şi CFR Nicolina, inculpatul a deposedat – prin acte de violenţă – pe partea vătămată L.N., care se deplasa pe cărarea de lângă calea ferată, de mai multe bunuri (suma de 2.000 lei şi un inel din aur)..
Propunerea de arestare preventivă a fost motivată prin existenta faptei şi a săvârşirii acesteia de către inculpat, precum şi prin aceea ca lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol care rezultă din modul de comitere a faptei, respectiv: prin premeditarea faptei de către inculpat, care a văzut că partea vătămată avea asupra sa o sumă mare de bani, prin comiterea acesteia în loc public, precum şi din gradul de insecuritate pe care îl generează o astfel de faptă în rândul comunităţii.
A constatat prima instanţă, funcţie de datele şi elementele probatorii ale cauzei, că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva celor inculpatului este gravă, însă în cauză nu există nicio probă certă că, lăsat în libertate, inculpatul M.A. va împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale sau a judecăţii, că va comite noi infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului; astfel, prima instanţă a avut în vedere faptul că inculpatul M.A. nu se află la primul conflict cu legea penală, că a fost condamnat anterior, de două ori, pentru comiterea de infracţiuni contra patrimoniului, condamnări pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare (în cauză intervenind reabilitarea de drept), că ultima condamnare a inculpatului este din anul 1999, aspect care nu justifică – doar prin el însuşi – arestarea preventivă a acestui inculpat.
A mai arătat, totodată, judecătoria că inculpatul M.A. a recunoscut în mod nuanţat comiterea faptei, invocând o motivaţie de ordin strict subiectiv, contribuind însă în mod esenţial la aflarea adevărului prin declaraţiile sa. Or, toate acestea constituie, in opinia primei instanţe, tot atâtea date pozitive care caracterizează persoana inculpatului.
Prima instanţă a observat că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie să rezulte din modul de operare, urmarea produsă şi particularităţile faptei, cu privire la care exista indicii temeinice si motive credibile de a bănui ca a fost săvârşită, arestarea inculpatului trebuind să aibă drept scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Or, in aprecierea pericolului concret pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, judecătoria a arătat că trebuie, de asemenea, să se bazeze, pornind de la premisa faptei săvârşite şi a valorii sociale ocrotite, pe elemente care pot contura convingerea că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publica, respectiv capacitatea inculpatului de a conştientiza pe deplin comportamentul antisocial, raportat atât la valorile comunităţii din care fac parte, cât şi la propria persoana, posibilitatea comiterii de alte fapte in viitor sau profilul antecedentei infracţionale.
În acest context, prima instanţă a arătat că este neîndoielnic că fapta, cu privire la care există indicii temeinice că a fost săvârşită de către inculpatul M.A., are o gravitate sporită. Cu siguranţă, gravitatea faptei imputate inculpatului este preponderent raportată la rezultatul socialmente periculos al acesteia, însă aceasta împrejurare nu poate fi sustrasă analizei cauzalităţii sale obiective – pe de o parte. Pe de altă parte, prima instanţă a apreciat că măsura arestării preventive, care presupune excluderea inculpatului din mediul în care în mod curent îşi duce existenta, trebuie să aibă un corespondent obiectiv în caracterul reprobabil al faptei inculpatului şi al persoanei acestuia, faţă de care această măsură trebuie să fie singurul mijloc de asigurare a protecţiei societăţii.
Or, aprecierea că lăsarea în libertate a inculpatului M.A. ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publica trebuie sa se bazeze pe indicii raţional justificate, făcând apel mai cu seamă la necesitatea protecţiei societăţii, în ansamblul valorilor sale, împotriva potenţialelor acte interzise şi vătămătoare ale inculpatului. Reactivitatea infracţională potenţială a inculpatului trebuie să fie principalul reper, în funcţie de care să se aprecieze că lăsarea sa în libertate ar putea avea in mod concret efecte negative asupra ordinii publice.
Ca atare, judecătoria a trebuit să distingă în funcţie de date certe, caracterul concret al pericolului pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi lăsat în libertate, iar în construcţia acestui raţionament nu se poate reţine doar rezultatul socialmente periculos produs prin fapta de care este acuzat acesta, făcându-se abstracţie de datele pozitive ce caracterizează persoana acestuia, care nu este cunoscut cu antecedente penale.
Dispunerea arestării preventive faţă de inculpat în condiţiile menţionate anterior ar avea consecinţe contrare celor urmărite de legiuitorul penal, justificându-se doar pentru valorificarea exemplarităţii în cadrul prevenţiunii generale şi mai puţin pentru reeducarea inculpaţilor, care ar conştientiza această măsură ca pe o sarcină excesivă, dincolo de povara în sine a faptei imputate.
Aşadar, trimiterea inculpatului în arest preventiv nu ar răspunde decât unei constrângeri impersonale şi mecanic aplicate şi ar contraveni convingerii că inculpatul a conştientizat gravitatea faptei comise, prima instanţă apreciind că judecarea acestuia se poate face în stare de libertate.
Totodată, în cauza de faţă, prima instanţă a apreciat că nu există temeiuri clare care să justifice, odată cu trecerea timpului, în ce mod lăsarea în libertate a inculpatului ar produce un impact negativ în societate sau cum ar putea contraveni aceasta bunei desfăşurări a anchetei.
Reţinerea exclusivă şi generică a sintagmei «pericol concret pentru ordinea publica, întemeiat pe sentimentul de insecuritate social pe care îl generează o astfel de fapta în rândul comunităţii», ca argument pentru solicitarea si justificarea unei măsuri de excepţie, cum este aceea a măsurii arestării preventive, fără a ţine seama de posibilitatea luării unor măsuri alternative la arestarea preventivă, nu îndeplineşte cerinţele unei juste judecăţi şi ale unui proces echitabil. Or, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că art. 5 § 3 cere autorităţilor naţionale, cărora li se solicită luarea măsurii detenţiei provizorii, să ia în calcul măsuri alternative prevăzute de lege neprivative de libertate (Jab³oñski c. Pologne, Patsouria).
Din această perspectivă, prima instanţă a apreciat că faţă de persoana inculpatului M.A. nu se poate reţine caracterul unei ameninţări grave pentru ordinea publică: inculpatul nu a probat indiferenţă absolută în privinţa consecinţelor faptei sale, nici agresivitate persistentă, ba dimpotrivă. Astfel, prima instanţă a apreciat că noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică în ceea ce priveşte calificarea consecinţelor lăsării în libertate a inculpatului nu se întemeiază nici pe considerente juridice, nici pe considerente clinice (aceasta implicând mai mult criterii precum: gravitatea infracţiunii, numărul de infracţiuni săvârşite, starea mentală a infractorului, probabilitatea ca acesta să fie o ameninţare pentru ordinea publică dacă ar fi lăsat în libertate, etc.).
Prima instanţă a subliniat că a trebuit să distingă aşadar între devianţa accidentală, cu nimic scuzabilă, dar faţă de care metodele represive trebuie sa evite excluderea inculpatului din mediul social în care trăieşte şi trimiterea sa într-un mediu mai degrabă ostil, acela al privării de libertate – pe de o parte – şi devianţa persistentă, ca stil de viaţă şi care prin ea însăşi prezintă un pericol ce îndreptăţeşte necesitatea împiedicării producerii altor fapte asemănătoare, prin privarea de libertate, pe de altă parte.
Prima instanţă a reţinut astfel că împrejurările concrete în care fapta imputată inculpatului M.A. se presupune că s-a comis, coroborat cu atitudinea procesuală a acestuia, precum şi cu faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, fapta imputată acestuia având – în contextul actual – un caracter accidental, toate acestea deci nu acreditează ideea că lăsat în libertate, inculpatul va comite alte fapte prevăzute de legea penală şi/sau că buna desfăşurare a procesului penal ar fi împiedicată. De asemenea, prima instanţă a arătat că nu există temeiuri clare, concrete pentru a se presupune că sentimentul de linişte şi siguranţă colectiv al comunităţii în care presupusa faptă s-a comis ar fi perturbat, dacă prezumtivul autor ar fi lăsat în libertate.
Ca atare, prima instanţă a constatat că din probele administrate în cauză rezultă că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 136, 143 şi 148 alin.(1) lit. f) din Codul de procedură penală, respectiv că inculpatul M.A. ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea altor persoane sau că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică şi că pentru buna desfăşurare a procesului penal s-ar impune luarea fata de acesta a măsurii preventive privative de libertate, faţă de temeiurile astfel analizate şi gravitatea faptei imputate inculpatului fiind suficientă, în opinia judecătoriei, luarea măsurii preventive prevăzute de art. 145 din Codul de procedură penală, prima instanţă constatând ca fiind cumulativ îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 136 şi 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborate cu dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a luat faţă de inculpatul M.A. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că prin restrângerea libertăţii de mişcare a inculpatului poate fi atins scopul prevăzut de art.136 din Codul de procedură penală, la luarea acestei măsuri avându-se în vedere şi persoana inculpatului.
În raport de toate aceste considerente, prima instanţă a respins propunerea de arestare preventivă formulată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.A., iar – în baza dispoziţiilor art. 149 indice 1 alin.(12) din Codul de procedură penală, cu referire la art.146 alin.(11 indice 1) din Codul de procedură penală, art. 136 alin.(1) lit. b) din Codul de procedură penală, raportat la art.145 alin.(1) din Codul de procedură penală, cu referire si la art. 143 alin.(1) din Codul de procedură penală – a luat faţă de acesta măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, pe o durată de 30 zile şi va impune acestuia obligaţiile prevăzute de disp. art.145 alin.11 din Codul de procedură penală.
În temeiul art.145 alin. (2 1) din Codul de procedură penală, copii de pe încheiere, cu menţiunea că este supusă recursului, s-a dispus să fie comunicate de îndată persoanelor şi instituţiilor prevăzute de textul de lege.
În baza art.145 alin.(3) Cod procedură penală, s-a atras atenţia organelor de poliţie desemnate cu supravegherea inculpatului, de a verifica periodic respectarea de către acesta a măsurii şi a obligaţiilor impuse prin prezenta încheiere, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora să sesizeze de îndată organul judiciar.”
Împotriva acestei încheieri de şedinţă, în termenul legal, a declarat recurs, oral, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi. Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 20.05.2011. La aceiaşi dată, au fost ataşate la dosar şi motivele scrise ale căii de atac promovate, susţinute ulterior oral de reprezentantul Ministerului Public.
În motivarea recursului formulat, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi a invocat, atât în scris, dar şi oral, prin intermediul reprezentantului său (în faţa instanţei de control judiciar), în esenţă, netemeinicia încheierii criticate, respectiv greşita apreciere a lipsei de pericol social a inculpatului pentru ordinea publică, pentru argumentele expuse detaliat în partea introductivă a prezentei încheieri la care facem trimitere.
Dintre aceste argumente, cele mai semnificative se referă la: a) împrejurarea că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 143 C.p.p.; b) faptul că lăsarea în liberate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, „având în vedere modul şi condiţiile de săvârşire a faptei imputate şi importanţa relaţiilor juridice lezate prin săvârşirea acesteia”, dar şi faptul că „inculpatul şi-a premeditat fapta…pe care a comis-o în loc public, dar izolat, profitând de bunăvoinţa părţii vătămate, ceea ce relevă pericol social sporit şi nepăsare…” mai ales că acesta „a încercat să minimalizeze consecinţele faptei comise prin motivarea săvârşirii acesteia..”. În motivele scrise de recurs, Parchetul a reiterat şi situaţia de fapt imputată inculpatului.
? Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea de şedinţă criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele şi condiţiile prevăzute de art. 3856 alin. 3 C.p.p., tribunalul constată că recursul de faţă este nefondat şi urmează să-l respingă ca atare pentru următoarele considerente:
Nici una din criticile generice formulate de Ministerul Public nu este fondată, iar luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.A. nu se impune datorită neîntrunirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege, din perspectiva temeiniciei şi a oportunităţii.
Astfel, mai întâi, se constată că prima instanţă a făcut o analiză amănunţită, chiar exhaustivă, pertinentă şi corectă a motivelor invocate de Ministerul Public în susţinerea propunerii de arestare preventivă, prin prisma dispoziţiilor legale incidente prevăzute de art. 143, art. 148 alin.1 lit. f) şi art. 136 alin.1 Cod pr. pen., concluzionând, în mod corect, că nu sunt întrunite toate cerinţele impuse imperativ de lege pentru admiterea propunerii formulate.
În mod just, prima instanţă a apreciat că – prin raportare la toate circumstanţele reale şi personale – nu există, la dosarul cauzei, probe certe din care să reiasă că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, care nu ar putea fi înlăturat decât prin arestarea preventivă a acestuia. Mai mult, corect s-a apreciat că elemente precum: a) lipsa antecedentelor penale coroborate cu datele personale ale inculpatului (inculpatul a fost condamnat în trecut, însă pentru acele condamnări a intervenit de foarte mult reabilitarea de drept, iar orice referire la acel condamnării vin în contradicţie cu efectele juridice ale reabilitării de drept); b) natura şi modalitatea concretă de săvârşire a presupusei infracţiuni investigate; c) dar, mai ales, poziţia procesuală corectă a inculpatului-intimat, care a recunoscut şi regretat comiterea faptei pentru care s-a pus în mişcarea acţiunea penală de la început, colaborând cu organele judiciare şi asumându-şi responsabilitatea, în condiţiile în care momentul săvârşirii faptei nu a mai fost surprins de nici o altă persoană – sunt de natură să releve că luarea măsurii arestării preventive nu se impunea.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 148 lit.”f” Cod pr. penală nu sunt întrunite întrucât nu se poate susţine, cu temei, dată fiind şi poziţia procesuală a inculpatului-intimat că eventualul pericol pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului este unul real şi concret. În plus, nu există nici probe certe din care să rezulte, la acest moment, un asemenea pericol, care nu este unul prezumat „ab intio”, ci trebuie, întotdeauna, să fie unul concret, real şi actual (şi nu unul ipotetic şi viitor – cum pretinde Parchetul). De altfel, tribunalul nu poate să remarce motivarea lapidară şi cu caracter exclusiv general făcută în acest sens în propunerea de arestare preventivă, dar mai ales faptul că în aceasta nu s-a indicat în ce anume constă, în concret (dincolo de trimiterea la situaţi de fapt), invocatul pericol pentru ordinea publică.
Pe de altă parte, este adevărat că faptele imputate inculpatului sunt dintre cele de o gravitate potenţială ridicată, însă măsura arestării preventive nu are în nici un caz un rol coercitiv, aşa cum pretinde Ministerul Public, prin motivele de recurs. Ea nu poate reprezenta o pedeapsă anticipată. De asemenea, nu poate fi confundat – aşa cum o face Ministerul Public prin motivele orale de recurs – pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului cu pericolul social concret al faptelor imputate. Cele două sunt noţiuni distincte, cu implicaţii juridice şi procesuale diferite. Împrejurarea că o faptă prevăzută de legea penală prezintă un grad de pericol social concret ridicat datorită, mai ales, naturii relaţiilor sociale lezate, nu echivalează/nu presupune, în mod automat, şi existenţa unui pericol concret pentru ordinea publică dedus din lăsarea în libertate a inculpatului.
În ceea ce priveşte argumentul referitor la îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 143 C.p.p., acesta nu poate constitui, în sine un motiv, de arestare, întrucât în acest caz arestarea preventivă ar echivala cu o pedeapsă anticipată. Mai mult, judecătoria a reţinut deja întrunirea acestei condiţii fără de care nu ar fi putut să ia o altă măsură preventivă.
Nici mobilul posibil al infracţiuni nu poate constitui un motiv de arestare în sine ori de natură a contura un pericol pentru ordinea publică. Din contră, confirmarea ulterioară a mobilului invocat de inculpat nu ar putea constitui un element agravant, ci ar fi de natură, pe de o parte, să clarifice circumstanţele concrete ce au determinat săvârşirea faptei imputate inculpatului, iar, pe de altă parte, să confirme apărarea inculpatului că fapta nu a fost premeditată, ci spontană.
Faţă de cele anterior arătate, se reţine şi că nu există nici date suficiente pentru a se putea vorbi de o premeditare cum susţine recurentul -, ci din contră.
Pe de altă parte, tribunalul constată şi că judecătoria a luat totuşi o măsură preventivă faţă de inculpatul M.A. şi anume aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, impunându-i acestuia şi o serie semnificativă de măsuri şi obligaţii pe care trebuie să le respecte, de natură a asigurarea ne-influenţarea urmăririi penale.
Judecătoria putea şi avea îndrituirea legală să ia o asemenea măsură, chiar şi din oficiu, dispoziţiile art. 1491 alin. 12 cu referire la art. 146 alin. 11 Cod pr. penală, fiind elocvente în acest sens. Mai mult, judecătoria avea obligaţia de a evalua posibilitatea unei alternative la detenţia preventivă, ceea ce a şi făcut, în mod legal şi temeinic.
Totodată, tribunalul constată că nu sunt întrunite nici cerinţele art. 136 alin. 1 Cod pr. pen., întrucât nu există nici un element plauzibil (şi care să se reflecte în actele ataşate la dosar) pentru a se considera că fără luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-ar putea asigura buna desfăşurare a procesului. Mai mult, nu există date că inculpatul ar fi încercat, în vreun fel, zădărnicirea aflării adevărului ori că ar încerca să se sustragă urmăririi penale.
Nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 136 alin 8 Cod pr. pen. referitoare la criteriile ce trebuie avute în vedere la alegerea măsurii preventive, care, analizate coroborat, în speţă, nu pledează pentru luarea măsurii arestării preventive. Aceste criterii din legea internă (în acord cu jurisprudenţa CEDO) obligă judecătorul, de fiecare dată, să analizeze oportunitatea unei alternative la detenţia preventivă, ceea ce, în speţă, s-a şi făcut, măsura preventivă luată – aceea a obligării de a nu părăsi localitatea – fiind suficientă pentru asigurarea scopului general prevăzut de art. 136 alin. 1 C.p.p.: acela al bunei desfăşurări a urmăririi penale.
? Or, faţă de toate cele mai sus expuse, raportat la datele personale ale intimatului (fără antecedente penale – reabilitat de drept; tatăl a patru copii; o persoană care a recunoscut şi regretata comiterea faptelor pentru care s-a pus în mişcarea acţiunea penală, colaborând cu organele judiciare; s-a prezentat şi în faţa tribunalului), la circumstanţele particulare ale comiterii faptei, la inexistenţa (în actele dosarului) a oricăror date certe care să releve implicarea intimatului, în prezent, şi în alte acţiuni cu caracter penal, precum şi a oricăror date minimale care să contureze vreo ameninţare concretă pentru ordinea publică din partea inculpatului ori vreo încercare de influenţare sau zădărnicire a aflării adevărului, tribunalul apreciază că, în mod temeinic şi legal, s-a respins propunerea de arestare preventivă, luându-se totuşi o altă măsură preventivă.
Într-adevăr, măsura arestării preventive constituie o excepţie care, pentru a fi luată trebuie să fie justificată temeinic şi absolut necesară, în cadrul procesului penal, pentru buna sa desfăşurare. Regula fiind deci judecarea în stare de liberate, drept de care inculpatul se bucură în virtutea art. 5, alin. 1 C.p.p. şi art. 5, alin. 1 din C.E.D.O., pentru a fi incidentă excepţia, trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de lege.
În speţa de faţă, raportat la mijloacele de probă administrate până în prezent (se conturează împrejurarea epuizării deja a administrării probatoriului relevant), dar, mai ales la poziţia corectă inculpatului, se constată deci că măsura arestării preventive nu corespunde cerinţelor prevăzute de art. 136, alin. 1 C. p.p., pentru motivele arătate mai sus. Toate celelalte argumente invocate de judecătorie în acest sens sunt întemeiate şi au reflectare în actele şi lucrările dosarului.
* Faţă de toate considerentele expuse mai sus, constatând legalitatea şi
temeinicia încheierii Judecătoriei Iaşi, în baza art. 38515 pct. 1 lit. „b” C.p.p., tribunalul urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi şi să menţină încheierea criticată.
