Propunere de arestare preventivă. Luarea măsurii. Pericol social concret pentru ordinea publică. Recurs. Revocarea măsurii
C.pr.pen. art. 148 lit. f) , art. 149 ind. 1
Incidenţa art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală implică existenţa concomitentă a două condiţii, şi anume: să fie săvârşită o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, cea de-a doua, să existe probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică trebuie constatat în concret şi dovedit, neputând fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei, reflectată în limitele de pedeapsă prevăzute de lege.
Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 5 din 19 ianuarie 2009
Prin încheierea nr. 1 din 14 ianuarie 2009 Tribunalul Vaslui a admis propunerea formulată de procuror şi, în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. 4, 149 ind. 1, 148 lit. f) şi 151 C.pr.pen. a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, faptă prevăzută de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 republicată, pe o durată de 29 zile cu începere de la 14 ianuarie 2009 şi până la 11 februarie 2009.
S-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă.
Pentru a pronunţa această încheiere, s-a reţinut că prin adresa nr. 34/P/2009 din 14 ianuarie 2008 Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a solicitat arestarea preventivă a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.
În motivarea solicitării s-a arătat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de dare de mită, constând în aceea că în ziua de 13 ianuarie 2009, fiind cercetat în dosarul nr.74/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, i-a oferit drept mită suma de 150 euro, agentului de poliţie P.F. de la Postul de poliţie I., care instrumenta această cauză, pentru ca acesta din urmă să nu mai continue cercetările penale în acel dosar.
Temeiul legal invocat în referatul cu propunerea de arestare este reprezentat de dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen..
Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
La data de 13.01.2009 a fost începută prin rezoluţie urmărirea penală în cauză, sub aspectul săvârşirii de către inculpat a infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.
Acţiunea penală a fost pusă în mişcare faţă de inculpat pentru aceeaşi faptă, prin ordonanţa procurorului din data de 14.01.2009. Inculpatul a fost reţinut preventiv timp de 24 de ore, începând cu data de 13.01.2009, orele 16,00 şi până la data de 14.01.2009, orele 16,00.
În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, respectiv procesul verbal de consemnare a denunţului, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia agentului P.F., procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor efectuate în mediul ambiant, declaraţiile martorilor, precum şi declaraţia inculpatului care a recunoscut săvârşirea faptei, instanţa a constatat că sunt indicii temeinice, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, reţinută în sarcina sa.
Atât în faţa procurorului, cât şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul a recunoscut şi a regretat fapta comisă.
Instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 143 alin. 4 raportat la art. 148 lit. f) C.pr.pen., întrucât există probe şi indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani. În al doilea rând, raportat la impactul social deosebit pe care îl au asemenea infracţiuni în rândul populaţiei, cu luarea în considerare a valorii sociale ocrotite prin textul incriminator şi a modalităţii de săvârşire a faptei, s-a reţinut că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin rezonanţa unor astfel de fapte în rândul comunităţii în care acesta trăieşte.
În dreptul român, arestarea preventivă este reglementată ca o măsură de excepţie , având caracter provizoriu.
Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 , ale cărei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sistemul european de protecţie având în vedere şi această sursă, care completează Convenţia, formând un bloc de convenţionalitate şi fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român, impunând, prin prisma importanţei sale, un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori.
În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei; sub acest aspect existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul.
În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
În speţă, pericolul social potenţial a fost apreciat de tribunal în raport cu comportamentul inculpatului, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise.
A apreciat tribunalul că în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică rezultă în mod cert din probele administrate pentru probarea infracţiunii şi al pericolului social concret al acesteia, modalitatea comiterii faptelor, urmarea produsă, rezonanţa socială a faptei comise, sentimentul de insecuritate creat în rândul colectivităţii.
Încheierea astfel pronunţată a fost recurată de inculpat care, prin apărător, a susţinut netemeinicia acesteia sub aspectul luării măsurii extreme a arestării preventive.
A mai arătat că arestarea se poate dispune în condiţiile în care inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Ori, acesta nu a premeditat săvârşirea faptei, ci a fost încurajat de acţiunea poliţistului şi a considerat că poate obţine o sancţiune mai mică.
Inculpatul urma să obţină permisul de conducere auto, era la primul contact cu legea penală şi a recunoscut fapta.
Este căsătorit, are trei copii din care unul este minor, este angajat la o societate comercială şi este infractor primar.
A solicitat admiterea recursului şi judecarea în stare de libertate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, raportat criticilor formulate, cât şi din oficiu, curtea de apel a constatat că recursul este întemeiat.
Inculpatul este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/8.05.2000 republicată, constând în aceea că, în data de 13 ianuarie 2009, i-a oferit suma de 150 euro agentului de poliţie P.F., în scopul de a nu se mai continua cercetările penale într-un dosar penal.
Având în vedere specificul obligaţiilor ce decurg din exercitarea acţiunii penale în cadrul procesului penal şi ţinând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfăşurări a tuturor activităţilor pe care le întreprind organele juridice, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale. Acestea reprezintă instituţii de drept procesual penal şi constau în anumite privaţiuni, constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.
Prin luarea unor astfel de măsuri, inclusiv a celor restrictive de libertate, aşa cum este arestarea preventivă, se urmăreşte asigurarea atingerii scopului procesual penal, respectiv constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.
Regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepţia este privarea de libertate.
Un alt principiu al procesului penal de care trebuie să se ţină seama este acela potrivit căruia „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă (art. 5 ind. 2 C.pr.pen.).
Potrivit art. 149 ind. 1 C.pr.pen., pentru a se putea dispune arestarea inculpatului trebuie ca în cauză să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat şi să existe corespunzător vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen..
În cauză, judecătorul a apreciat în mod corect că există indicii temeinice în sensul art. 68 ind. 1 C.pr.pen. şi art. 143 C.pr.pen. care să susţină presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, sens în care au fost exemplificate probele administrate respectiv, procesul-verbal de consemnare a denunţului, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia agentului P.F., procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor efectuate în mediul ambiental, declaraţiile martorilor, precum şi declaraţia sinceră de recunoaştere a inculpatului.
Curtea a constatat însă că nu se regăsesc condiţiile cerute de art. 148 lit. f) teza a II-a C.pr.pen., în ceea ce priveşte existenţa unor probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.
Interpretând, aşadar, dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen. prin raportare la normele legii fundamentale, dar şi prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului nu ar tulbura în mod real ordinea publică, raportându-ne la circumstanţele comiterii faptei, la persoana inculpatului şi la atingerea adusă prin fapta sa valorilor sociale.
Astfel, curtea a remarcat împrejurarea că inculpatul a avut o atitudine procesuală cooperantă atât faţă de organele de anchetă, cât şi în faţa judecătorului, nu este cunoscut cu antecedente penale, este integrat social şi profesional.
De asemenea, tot sub acest aspect, curtea a observat că inculpatul este cunoscut cu un comportament corespunzător în comunitate, fiind angajat ca gestionar la o societate comercială, este căsătorit şi are trei copii.
Buna conduită a inculpatului rezultă şi din aprecierile favorabile consemnate în caracterizările făcute de viceprimarul comunei I. şi cele ale preotului paroh al localităţii C.
Toate aceste elemente au condus la concluzia că, în speţă, nu era justificată luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.
Apreciind că în cauză arestarea preventivă nu se impune pentru mai buna desfăşurare a procesului penal, lăsarea în libertate nefiind de natură să creeze un pericol concret pentru ordinea publică, în baza dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d) C.pr.pen., a fost admis recursul declarat de inculpatul C.I., a fost casată încheierea recurată, iar în baza art. 139 alin. 2 C.pr.pen. a fost revocată măsura arestului preventiv, cu consecinţa punerii de îndată în libertate, dacă inculpatul nu este reţinut ori arestat în altă cauză.
