În condiţiile în care mijloacele de probă sunt contradictorii cu privire la condiţiile concrete în care inculpatul a acţionat şi cu privire la motivaţia acţiunii sale, în conformitate cu principiul „in dubio pro reo”, judecătorul va analiza cerinţa impusă de textul legal, prin raportare la versiunea expusă de inculpat şi susţinută la acest moment de declaraţia martorului M.P.S.
Este adevărat că nici această versiune de derulare a venimentelor nu este de natură să ducă la inexistenţa indiciilor temeinice în sensul că inculpatul ar putea fi autorul faptelor pentru care este cercetat, însă este de natură să imprime faptelor presupus a fi fost comise de acesta un grad de pericol social mai redus, ce nu este de natură să legitimeze impunerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
În acest sens, judecătorul reţine că autoturismul a fost luat din posesia părţii vătămate pe nedrept, în vederea folosirii acestuia pentru a trasporta un minor de trei ani, care ar fi necesitat îngrijiri medicale, la solicitarea expresă în acest sens a prietentei inculpatului, martora CAB şi că inculpatul a dat curs acestei solicitări şi a condus autoturismul pe drumurile publice, deşi cunoaştea faptul că nu are acest drept, întrucât nu deţinea permis de conducere.
Este de asemenea adevărat că, chiar şi contextul relevat de inculpat, acesta putea alege să nu procedeze în această manieră, fără a încălca valorile sociale protejate de legea penală, putând solicita serviciile unui taxi, dar maniera în care se poate presupune la acest moment că a acţionat nu este cea a unei persoane dezinvolte, care manifestă dispreţ faţă de regulile sociale a căror încălcare poate atrage răspunderea penală, ci a unei persoane care a acţionat greşit, în contextul unor împrejurări exterioare nefavorabile, atitudine pentru care, dacă se va stabili pe deplin vinovăţia sa, va fi pedepsit conform legii.
În plus, trebuie subliniat şi faptul că între inculpat şi partea vătămată existau relaţii apropiate, de vecinătate şi prietenie, în virtutea cărora inculpatul avea acces la domiciliul părţii vătămate care, deşi a relatat că nu i-a dat inculpatului acordul pentru folosirea autoturismului, nu înţelege să formuleze plângere împotriva acestuia pentru comiterea infracţiunii de „furt de folosinţă”, adăugând totodată cu nu înţelege să formuleze plângere împotriva martorei CAG , pentru săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni prevăzute de legea penală.
Este adevărat că această manifestare de voinţă a părţii vătămate nu poate avea o relevanţă deosebită sub aspectul tragerii la răspundere penală a inculpatului, întrucât acţiunea penală este supusă principiului oficialităţii, nefiind incidentă niciuna din situaţiile prevăzute de art. 210 Cod penal, însă această împrejurare se impune a fi analizată prin prisma impactului concret pe care presupusa comitere a acestei fapte o poate avea asupra comunităţii în ansamblu şi a necesităţii unei reacţii ferme din partea societăţii pentru preîntâmpinarea comiterii unor astfel de fapte.
Referitor la presupusa conducere de către inculpat a unei infracţiuni privind regimul circulaţiei pe drumurile publice, constând în conducerea unui autoturism pe drumurile publice, în condiţiile în care nu posedă permis de conducere, judecătorul consideră că trebuie avute în vedere, în mod conjugat două aspecte.
Dacă fapta a fost comisă pentru a asigura transportarea de urgenţă a unui minor la spital, aşa cum susţine inculpatul, acest lucru, ce nu este de natură să înlăture răspunderea penală a acestuia, este totuşi în măsură să imprime faptei concrete un grad de pericol social mai redus, pentru că, în această ipoteză, inculpatul nu s-a manifestat ca o persoană care, în mod voit şi dezinvolt a încălcat regulile privind circulaţia pe drumurile publice, ignorând pericolul la care îi poate expune pe ceilalţi participanţi la trafic, ci mai degrabă ca o persoană care a considerat, în mod greşit, e adevărat, că necesitatea de a acţiona rapid pentru a ieşi din impas într-o situaţie dificilă, primează faţă de necesitatea de a respecta regulile de drept.
În condiţiile în care inculpatul a fost condamnat anterior pentru comiterea unei infracţiuni de „ucidere din culpă”, era necesar ca acesta să fie cu atât mai conştient că nerespectarea dispoziţiilor legale care guvernează siguranţa circulaţiei pe drumurile publice poate avea consecinţe grave asupra celorlalţi participanţi la trafic, deşi fapta pentru care a fost condamnat anterior era de o altă natură.
În acest sens, din considerentele sentinţei penale nr. 2315 din 26.06.2009 a Judecătoriei Iaşi, depusă de reprezentantul Ministerului Public, reiese că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de un an şi opt luni închisoare, pentru că, în data de 20.03.2008, în timp ce conducea un moped, fără a purta cască de protecţie, a fost surprins de frâna autoturismului ce circula în faţa sa şi a tras instinctiv de ghidonul motociclului spre dreapta, pentru a evita o ciocnire, lovind însă bordura, iar în urma impactului atât inculpatul cât şi victima au fost proiectaţi de pe motociclu spre dreapta, victima decedând întrucât s-a lovit cu capul de bordura de beton, iar inculpatul a recunoscut şi regretat comiterea acestei fapte.
Raportat la persoana inculpatului, instanţa reţine, aşa cum a precizat şi procurorul de caz, că acesta nu este la primul conflict cu legea penală, figurând cu mai multe hotărâri de condamnare pentru comiterea, atât în timpul minorităţii, cât şi ulterior, a mai multor infracţiuni îndreptate împotriva partrimoniului, precum infracţiuni de „furt calificat” şi „tâlhărie”, fiind liberat condiţionat din executarea ultimei pedepse aplicate în data de 04.01.2011, cu un rest neexecutat de 483 de zile.
Din sentinţa pronunţată de J. B. (sentinţă de contopire) rezultă că inculpatul a fost plasat în mediul carceral o singură dată (cu excepţia a două zile, în care acesta a fost reţinut, din 10.06.2006-11.06.2006 şi 25.01.2007), începând cu data de 05.11.2008-04.01.2011.
Rezultă astfel că inculpatul, care a avut o activitate infracţională amplă anterior încarcerării sale, a executat pedeapsa rezultantă aplicată în regim de detenţie pe o perioadă de doi ani şi două luni, împrejurare în care trebuia să fie pe deplin conştient de faptul că, orice abatere de la regulile de drept poate fi sancţionată drastic de organele judiciare.
Cu toate acestea, în condiţiile în care configuraţia concretă a faptelor presupus a fi fost comise de inculpat nu poate fi pe deplin stabilită la acest moment procesual, iar dacă ar fi luată în considerare versiunea expusă de inculpat, nu ar rezulta că faptele concrete comise de acesta ar fi apte, prin natura lor, să determine un pericol concret pentru ordinea publică (în condiţiile în care acestea pot avea un caracter accidental şi conjunctural şi nu ar putea duce la concluzia univocă că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate ar continua să comită alte infracţiuni), impunerea măsurii arestării preventive prin luarea în considerare în mod exclusiv a antecedentelor penale ale inculpatului ar duce la concluzia inacceptabilă că orice persoană care are antecedente penale trebuie cercetată în stare de arest preventiv.
Or, aprecierea în sensul întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. f cod procedură penală trebuie să se bazeze pe o analiză în concret a tuturor circumstanţelor factuale, fără a se face abstracţie în această analiză de datele ce caracterizează persoana inculpatului pentru a se ajunge la concluzia certă a existenţei unor probe privind un pericol real, efectiv şi concret pentru ordinea publică în condiţiile lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce, în opinia judecătorului, nu se regăseşte în prezenta cauză.
