Recurs. Inadmisibilitate.
Recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de
revocare a masurii arestarii preventive este inadmisibil.
Articolul 141 C.p.p. nu contravine Conventiei Europene a Drepturilor
Omului, recursul prevazut de articolul 5 paragraful 4 fiind un drept relativ,
întrucât depinde de calitatea organului care sta la originea masurii privative
de libertate, cât si de durata si desfasurarea lipsirii de libertate.
(decizia penala nr.478/R/18.03.2003, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia I-a
Penala)
Prin încheierea de sedinta din 20.02.2003, Tribunalul Bucuresti – Sectia
I-a penala, în baza art.139,136 si art.148 C.p.p a respins ca nefondate
cererile de revocare a a masurii arestarii preventive, formulate de inculpatii
R.A. si N.G., retinându-se ca nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în
vedere la luarea masurii.
Împotriva încheierii, inculpatul N.G. a declarat recurs, solicitând
casarea acesteia si, pe fond, punerea sa în libertate, aratând ca nu mai
subzista motivele avute în vedere la luarea masurii, nu este vinovat, iar
lasarea sa în libertate nu prezinta pericol concret pentru ordinea publica.
Recursul a fost apreciat ca inadmisibil, astfel ca, în conformitate cu
disp.art.385/15 pct.1,lit.a C.p.p. a fost respins ca atare.
Potrivit art.141 C.p.p., numai cu privire la revocarea masurii preventive
se poate declara recurs.
Printr-o interpretare per a contrario, rezulta ca daca s-a respins cererea
de revocare, încheierea prin care s-a luat o asemenea masura nu poate fi
atacata separat cu recurs.
NOTA: Atunci când masura preventiva este dispusa de tribunal, în
urma unei proceduri judiciare, controlul cerut de articolul 5 paragraful 4
CEDO, ce instituie un drept la recurs, se gaseste incorporat în aceasta.
Conform art.141 C.p.p., încheierile date în prima instanta prin care se
dispune revocarea masurii preventive pot fi atacate separat cu recurs de
procuror sau de inculpat.
Per a contrario,încheierile prin care se dispune respingerea cererilor de
acest gen se ataca odata cu fondul.
Astfel, dispozitiile art.141 alin.1 C.p.p. prevad posibilitatea atacarii
separate cu recurs, de procuror sau de inculpat, a încheierii date în prima
instanta prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei
masuri preventive. Dispozitiile mentionate se refera la hotarîri care nu
solutioneaza fondul cauzei, ci care privesc masuri procesuale provizorii, chiar
daca acestea sunt privative de libertate. Inculpatii au la dispozitie posibilitatea
de a cere punerea în libertate sub control judiciar sau pe cautiune, în tot
cursul procesului penal, iar daca nu mai exista temei care sa justifice
mentinerea masurii, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere potrivit
art.139 C.p.p.
Faptul ca legiuitorul nu a prevazut separat calea de atac împotriva
încheierii prin care a fost respinsa cererea de înlocuire a masurii preventive
tine de atributul exclusiv al legiuitorului de a reglementa asemenea cai de
atac, potrivit art.125 alin.3 din Constitutie.
Folosirea cailor de atac este un drept fundamental, care se realizeaza
în conditiile legii. Prin urmare, este în competenta exclusiva a legiuitorului de
a stabili care sunt caile de atac si în ce conditii pot fi exercitate.
Nu exista nici un temei decurgând din Conventia Europeana a
Drepturilor Omului care sa garanteze un asemenea drept la recurs obligatoriu
separat de calea de atac a fondului cauzei.
Potrivit art.6 pct.1 din CEDO privind dreptul persoanei la judecarea în
mod echitabil nu este interzisa instituirea unor reguli specifice referitoare la
accesul justitiabililor la o jurisdictie în recurs.
Examinând cauza si din perspectiva art.5 paragraful 4 din CEDO,
Curtea constata ca acest text de lege garanteaza persoanei dreptul de a
contesta legalitatea unei masuri privative de libertate. Dreptul fundamental
continut de articolul 5 paragraful 4 este cel referitor la existenta unui control al
legalitatii detinerii. Orice detinut are dreptul, astfel cum s-a statuat în
jurisprudenta, (Winterwerp v Olanda) sa declare recurs, solicitând
reexaminarea , la intervale rezonabile, a legalitatii detinerii sale.
Legea româna obliga instantele la un control al legalitatii masurii într-un
interval care sa nu depaseasca 60 de zile si pune la dispozitia inculpatului
posibilitatea unei cereri de revocare (art.141 C.p.p.). Mentinerea masurii
preventive poate fi atacata separat cu recurs la fel si luarea acestei masuri.
În celelalte cazuri, legiuitorul prevede o cale de atac odata cu fondul.
Daca în cazul unei cereri de înlocuire a arestarii preventive, respinsa
printr-o hotarâre luata în cursul urmaririi penale, art.5 paragraf 4 CEDO
obliga la examinarea recursului privind temeinicia sa, deoarece este nesigura
posibilitatea unei cai de atac odata cu fondul ( se poate da o solutie de
netrimitere în judecata), în cazul în care respingerea cererii are loc în cursul
cercetarii judecatoresti, o cale de atac separata de fond este inadmisibila.
Conventia garanteaza dreptul persoanei afectata de o masura privativa
de libertate la o cale de atac împotriva acesteia înaintea unui organ judiciar
independente, (Dougoz v Grecia) sau sa poata initia periodic o procedura
judiciara care sa evalueze subzistenta cauzelor care au dus la lipsirea initiala
de libertate (Rutten v Olanda).
Pentru a aprecia daca inculpatii beneficiaza de un proces echitabil,
trebuie sa se tina seama de întreaga procedura reglementata de ordinea
juridica interna (Ekbatam v Suedia).
Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci
doar în lumina împrejurarilor specifice fiecarui caz.
În speta, Codul de procedura penala prevede proceduri speciale
supuse controlului imediat exercitat de o instanta superioara, fara ca printre
acestea sa se înscrie si calea de atac aleasa de inculpati.
2
