Termenul rezonabil a măsurii arestării preventive. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
În cursul judecării în fond a unei cauze în care inculpatul este arestat preventiv instanţa este datoare să verifice conform art. 300/2 legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi, constatând că în speţă nu mai subzistă temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive, să dispună judecarea în stare de libertate a inculpatului arestat preventiv.
Secţia pentru cauze cu minori şi de familie – Decizia penală nr. 141/29 octombrie 2007
Prin încheierea penală din 22.10.2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu – Secţia penală în dosarul nr. 3593/85/2006 s-a dispus în baza art. 300/2 Cod procedură penală, art. 160/b Cod procedură penală rap. la art. 139 al. 1 Cod procedură penală înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului V.I. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei şi punerea în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/2006 emis de Curtea de Apel Alba Iulia, dacă nu este arestat în altă cauză. În baza art. 145 al. 1 Cod procedură penală s-au impus inculpatului mai multe obligaţii, în baza art. 145 al. 2/2 Cod procedură penală s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor încălcării cu rea credinţă a măsurii sau a obligaţiilor impuse iar în baza art. 145 al. 2/1 Cod procedură penală s-a dispus comunicarea încheierii inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, jandarmeriei, Poliţiei Comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră. S-a încredinţat IPJ V. verificarea periodică a respectării măsurilor şi obligaţiilor impuse.
În motivarea încheierii Tribunalul a constatat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat şi anume, pericolul social concret pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului pentru ordinea publică, nu mai există. Nu se mai poate susţine că după trecerea unui an de la luarea măsurii arestării preventive menţinerea inculpatului în stare de arest ar mai tulbura în mod real ordinea publică; s-a mai apreciat că în speţă nu mai persistă riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor în condiţiile în care probatoriul testimonial a fost epuizat, rămânând de audiat un singur martor şi de efectuat expertizele medică legale încuviinţate.
Tribunalul a avut în vedere şi durata arestului preventiv prin prisma disp. art. 5 paragraf 3 CEDO, apreciind că faţă de natura, gravitatea faptei imputate inculpatului şi durata detenţiei provizorii de un a, această detenţie nu mai poate fi apreciată ca încadrându-se într-un termen rezonabil.
În final, tribunalul apreciat că măsura arestării preventive a inculpatului, deşi legală şi temeinică, faţă de natura, gravitatea faptei, modalitatea şi împrejurările în care a fost săvârşită, de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta, apare în această fază procesuală ca fiind excesivă avându-se în vedere şi lipsa antecedentelor penale ale inculpatului precum şi starea sa precară de sănătate.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Curtea de Apel a constatat că recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu este nefondat, din următoarele considerente:
Inculpatul V.I. a fost arestat preventiv la data de 20.102006 prin încheierea penală nr. 25/2006 din dos. nr. 3099/57/2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de art. 197 al. 1 şi 3 Cod penal constând în aceea că în noaptea de 14/15.10.2006 a luat în autobuz pe minora B.M. în vârstă de 12 ani pe care a dus-o la un hotel şi cu care a întreţinut relaţii sexuale prin constrângere. Temeiurile care au fost avute în vedere la momentul luării măsurii arestării preventive au fost disp. art. 148 lit. f Cod procedură penală. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea faptei, menţinându-se periodic arestarea preventivă, conform dispoziţiilor legale.
Analizând dosarul cauzei s-a constat că, raportat la probaţiunea administrată, se menţine bănuiala legitimă că inculpatul ar fi săvârşit fapta pentru care este cercetat. Totuşi, s-a apreciat că temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive, nu mai subzistă, şi anume pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta inculpatul. Astfel, de la luarea măsurii arestării preventive a trecut un an, ecoul faptei săvârşite disipându-se în timp şi nu se mai poate susţine că menţinerea arestului preventiv ar mai tulbura în mod real ordinea publică.
S-a mai constatat în acelaşi timp că probaţiunea ce se efectuează la instanţă este în mare parte epuizată, astfel că s-a considerat că inculpatul, liber fiind, nu ar mai putea influenţa martorii.
Chiar dacă inculpatul V.I. nu a recunoscut fapta şi prin atitudinea sa s-a produs o anumită tergiversare a soluţionării cauzei, conform normelor procedurale nu-i poate fi imputată, fiind modalitatea sa de a se apăra. În mod corect Tribunalul a apreciat că în cauză, avându-se în vedere şi disp. art. 5 paragraf 3 CEDO, prelungirea detenţiei provizorii a inculpatului ar depăşi termenul rezonabil al detenţiei.
Curtea a mai apreciat că inculpatul poate fi cercetat în continuare în stare de libertate, luându-se faţă de acesta o altă măsură preventivă neprivativă de libertate pentru a asigura bună desfăşurare a procesului penal. Chiar dacă inculpatul posedă antecedente penale, acestea sunt pentru fapte săvârşite din culpă şi nu împiedică cercetarea inculpatului în prezenta cauză în stare de libertate.
