Prin încheierea din 15.03.2013 Judecătoria Zimnicea a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatei V.C.E.
A constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat şi nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatei.
A revocat arestarea preventivă şi a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 45/U.P. din data de 28 august 2012, emis de Tribunalul Teleorman, dacă nu este arestată în altă cauză.
A dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea instanţei.
În baza art.145/1 alin. 2 Cpp., cu referire la art. 145 Cpp., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpata a fost obligată să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;
b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.
A impus inculpatei ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, să respecte şi următoarele obligaţii:
a) să nu se apropie de părţile civile şi să nu comunice cu acestea, cu martorii sau experţii desemnaţi;
b) să nu se afle în locuinţa părţilor civile;
c) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta.
A atras atenţia inculpatei că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 65/D/P/15.10.2012 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Biroul Teritorial Teleorman a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatei V.C.E. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de :
– art. 48 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal (introducerea de date informatice, fără drept, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice în formă continuată);
– art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal (cauzarea unui prejudiciu patrimonial prin introducerea de date informatice în formă continuată);
– art. 215 alin. 1, 2 şi 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal (înşelăciunea prin folosirea de mijloace frauduloase, cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată);
– art. 2151 alin. 1 şi 2 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal (delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată);
– art. 290 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal (fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată), toate săvârşite în condiţiile concursului real, prev. de art. 33 lit. a Cod penal.
Se reţine în actul de sesizare că, inculpata în calitate de consilier clienţi zona rapidă – operaţiuni rapide cu clienţi la B.C.R. – Agenţia Z., în cursul anilor 2010 şi 2011 şi-a însuşit şi folosit în interes propriu diferite sume de bani din conturile unor persoane fizice şi din patrimoniul angajatorului, prin inducere în eroare, introducerea de date informatice false în sistemul informatic propriu B.C.R. – Agenţia Z. întocmind documente fictive de depozit sau eliberare de numerar şi falsificarea de semnături.
Prin încheierea nr. 40/28.08.2012 a Tribunalului Teleorman, s-a dispus arestarea preventivă pentru 29 de zile, a inculpatei V.C.E. arestarea preventivă fiind ulterior prelungită.
Verificând măsura preventivă potrivit art. 300/2 Cpp., instanţa de fond a reţinut că luarea măsurii preventive a fost legală, în cauză au existat nu doar indicii temeinice că inculpata a săvârşit faptele reţinute în sarcina ei, ci chiar probe.
Şi în ceea ce priveşte temeinicia măsurii, instanţa de fond a constatat că în speţă cerinţa este îndeplinită. Astfel, actele efectuate în cauză se constituie în probe că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru ordinea publică, ce trebuie înţeles ca un sentiment de insecuritate pentru comunitate, cât şi ca o rezonanţă pentru aceasta că o persoană acuzată de săvârşirea unei fapte grave este lăsată în libertate. În acelaşi sens, circumstanţele concrete în care inculpata a săvârşit faptele reţinute în sarcina ei, perseverenţa infracţională – desprinsă din caracterul continuat al infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi într-un număr extrem de mare – peste 100 de acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii continuate – săvârşirea mai multor infracţiuni în concurs, fără ca inculpata să conştientizeze gravitatea faptelor sale şi să înceteze activitatea infracţională, fără să-şi pună problema prejudiciului fie şi de imagine cauzat angajatorului şi, cu atât mai puţin, să manifeste în timp util empatie cu persoanele păgubite.
A adăugat instanţa de fond şi argumentul că lăsarea în libertate a inculpatei ar putea constitui o încurajare pentru alte persoane, să săvârşească fapte de acelaşi gen, astfel încât se impune o intervenţie promptă din partea autorităţilor judiciare în contextul în care infracţiunile informatice, având o rezonanţă sporită în rândul opiniei publice, determină o reacţie negativă şi un sentiment firesc de dezaprobare din partea colectivităţii faţă de împrejurarea că persoane asupra cărora planează acuzaţia săvârşirii unor astfel de fapte grave sunt cercetate în stare de libertate.
Cu toate acestea, s-a concluzionat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat şi nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatei. Deşi argumentele prezentate anterior se menţin, în concret, faţă de împrejurarea că inculpata a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, solicitând chiar aplicarea art. 320/1 Cpp., probele în majoritatea lor sunt administrate astfel că prima instanţă a apreciat că inculpata nu ar putea influenţa buna desfăşurare a procesului penal şi nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică.
Dată fiind complexitate cauzei, precum şi încuviinţarea părţii civile a probei cu expertiza grafoscopică, s-a apreciat de către instanţa de fond că administrarea acestei probe nu poate fi de natură să împieteze asupra drepturilor şi libertăţilor inculpatei, până la o condamnare definitivă, ea beneficiind de prezumţia de nevinovăţie. S-a reţinut că prin lăsarea în libertate nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică şi că perioada de detenţie executată de inculpată constituie un motiv serios de reflecţie pentru aceasta în sensul de a nu mai săvârşi infracţiuni, încât, punerea sa în libertate, prin revocarea arestării preventive, constituie un mod de respectarea a garanţiilor de care trebuie să se bucure inculpata în temeiul art. 5 şi 6 din CEDO .
Totodată s-a apreciat că măsura obligării de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea instanţei, împiedică sustragerea inculpatei de la judecată, îi oferă posibilitatea de a desfăşura activităţi licite aducătoare de venituri şi este de natură să contribuie la acoperirea prejudiciilor cauzate, iar prin măsurile dispuse conform art.145/1 alin. 2 cu referire la art. 145 Cpp., se exclude posibilitatea ca inculpata să influenţeze buna desfăşurare a procesului prin alterarea mijloacelor de probă sau prin influenţarea martorilor.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Zimnicea, cât şi partea civilă C.F.
Recursul părţii civile a fost respins de tribunal ca inadmisibil, întrucât potrivit art. 141 alin. 1 Cpp., încheierea prin care instanţa dispune asupra unei măsuri preventive, poate fi atacată numai de procuror sau inculpat, partea civilă neavând nici o calitate în cauza ce vizează strict măsura preventivă.
În privinţa recursului declarat de Parchet, tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 160/b Cpp., la care fac trimitere prevederile art. 300/2 Cpp., obligă instanţa să dispună revocarea măsurii preventive numai în condiţiile în care apreciază că măsura este nelegală sau că au încetat temeiurile ce au determinat-o şi nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Sub acest aspect, încheierea are un caracter contradictoriu nefiind posibilă constatarea că măsura este legală, că subzistă temeiurile ce au determinat-o, dar şi constatarea că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a inculpatei.
Menţinerea inculpatei în stare de arest se justifică având în vedere gravitatea infracţiunilor reţinute în sarcina sa ce rezidă în cuantumul mare al pedepselor prevăzute de lege, multitudinea faptelor şi actelor care intră în compunerea infracţiunilor, pe care le-a şi recunoscut, modalităţile diverse de înfăptuire şi forma continuată a acestora, derularea activităţilor infracţionale într-un interval de timp îndelungat, calitatea în care a acţionat inculpata, dar şi prejudiciul deosebit de mare cauzat persoanelor fizice, unităţii bancare, prejudicii nerecuperate, fără a mai vorbi de prejudiciul de imagine cauzat BCR.
Lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol social concret major, fiind de natură să inducă, în rândul opiniei publice, o percepţie nefavorabilă a modului de înfăptuire a actului de justiţie, generând neîncredere în eficienţa autorităţilor judiciare, cu atât mai mult cu cât, faptele sunt comise relativ recent, iar rezonanţa socială şi reacţia opiniei publice nu au fost estompate. Nu în ultimul rând, lăsarea în libertate a inculpatei nu este oportună în acest moment procesual, existând riscul de a fi influenţaţi martorii şi chiar părţile civile, buna desfăşurare a procesului penal neputând fi asigurată, în condiţiile punerii în libertate a inculpatei.
În consecinţă, recursul Parchetului a fost admis, în baza art. 160/b alin. 4 Cpp., art. 385/15 pct. 2 lit. d Cpp., cu consecinţa casării încheierii şi menţinerii măsurii privative de libertate, constatându-se a fi legală şi temeinică.
