Constată că prin încheierea penală din data de 19.02.2014, Judecătoria Avrig în baza art. 348 NCPP a constatat legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii:
– N G, recidivist, aflat în Penitenciarul Aiud, şi
– Z V M, cu antecedente penale, aflaţi în Penitenciarul Aiud, dispusă prin încheierea penală a Judecătoriei Avrig, menţinută prin încheierea penală din data de 07.01.2014 şi a fost menţinută măsura arestării preventive a acestora. Au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu, cerere formulata de inculpaţi prin apărător.
Pentru a pronunţa această soluţie, în aplicarea art. 207 NCPP, judecătorul de cameră preliminară a constatat că măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţi este legală şi temeinică.
Referitor la legalitatea măsurii, judecătorul a constatat că aceasta derivă din faptul că la momentul luării ei au fost respectate toate dispoziţiile legale incidente în materie, iar temeinicia măsurii rezultă din faptul ca aceasta apare ca justificată raportat la ansamblul împrejurărilor în care se susţine că fapta ar fi fost săvârşită.
In al doilea rând, instanţa a verificat dacă au încetat sau nu temeiurile ce au impus iniţial privarea de libertate a inculpatului sau dacă au apărut sau nu temeiuri noi care să impună în continuare menţinerea măsurii arestării preventive.
Judecătoria a apreciat că temeiul arestării preventive a inculpaţilor a fost cel de la litera f art. 148 alin.1 C.p.p., respectiv faptul că există probe sau indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (art. 148 alin1 lit. f C.p.p.).
În opinia primei instanţe, în cauză nu există alte noi temeiuri care să justifice privarea de libertate, totuşi privarea de libertate se impune in continuare întrucât temeiurile care au determinat arestarea preventiva a inculpaţilor subzistă şi în prezent.
Pe de altă parte, judecătorul a apreciat că la acest moment se impune privarea în continuare de libertate a inculpaţilor din prezenta cauză, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Instanţa a mai reţinut şi faptul că menţinerea măsurii arestării preventive este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru a preveni riscul săvârşirii unor noi infracţiuni (Matznetter c. Austriei), o eventuală punere în libertate a inculpaţilor tulburând în mod real opinia publică, faţă de natura şi modul de comitere a infracţiunii (Lettelier c. Franţei), luarea unei măsuri preventive mai blânde nefiind de natură a proteja societatea.
Pe de altă parte, Judecătoria a apreciat că înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puţin severă, aceea a arestului la domiciliu, prev. de art. 218 NCPP, nu este deci în măsură a evita riscul tulburării ordinii publice si nici riscul săvârşirii de noi infracţiuni contra patrimoniului, câtă vreme inculpaţii nu au înţeles să se abţină de la săvârşirea de noi infracţiuni nici după liberarea condiţionată – în cazul inculpatului Neamţu, nici după condamnarea la o pedeapsă neprivativă de libertate – în cazul inculpatului Z.V.M.
Judecătoria Avrig a mai considerat de asemenea, că măsura preventivă este proporţională cu gravitatea acuzaţiei – în sensul că inculpaţii au fost trimişi in judecata pentru presupusa săvârşire a infracţiunilor de furt calificat, fapte care se caracterizează în concret printr-o periculozitate semnificativă, astfel că s-a conchis că sunt îndeplinite în continuare, condiţiile prevăzute de art. 202 alin. (3) NCPP.
Prima instanţă a dat relevanţă dispoziţiilor art. 207 NCPP si faţă de considerentele expuse, apreciind că măsura preventivă dispusă faţă de inculpaţi este legală si temeinică, precum şi verificând subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea acestei măsuri, caracterul necesar şi proporţional al acesteia cu gravitatea acuzaţiei şi scopul urmărit, în baza art. 348 alin.(1)si (2) raportat la art. 207 al. 1, 2 a constatat legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor N G şi Z V M.
Împotriva încheierii penale sus menţionate, inculpatul Z V M, a declarat, în termen legal, contestaţie iar apărătorul inculpatului N G a declarat, de asemenea, contestaţie.
La termenul de judecată de astăzi, inculpatul N G a declarat că-şi însuşeşte contestaţia formulată de avocatul din oficiu.
Căile de atac promovate nu au fost motivate în scris, însă la susţinerea orală, contestatorii au solicitat în principal, judecarea lor în stare de libertate întrucât au recunoscut comiterea faptei şi pe cale de consecinţă, au solicitat să se dispună înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o măsură mai blândă, respectiv cea prevăzută de art. 202 lit. b sau d NCPP.
Întrebaţi fiind de către instanţă, contestatorii s-au prevalat de dreptul la tăcere şi nu au dat declaraţii în cauză.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi din oficiu sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, tribunalul a respins contestaţiile formulate, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Prin încheierea penală nr. 31/12.12.2013, Judecătoria Avrig în baza art. 149 ind. 1 C.p.p. rap. la art. 143 C.p.p. şi art. 148 lit. d şi f C.p.p., a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Avrig şi în consecinţă a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor N G, Z V M pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat prev. de art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, g, i şi al. 3 lit. e C.p., cu aplicarea art. 41 al. 2 C.p., respectiv prev. de art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, g, i şi al. 3 lit. e C.p.
Încheierea a rămas definitivă prin încheierea penală nr. 75/RA din 16.12.2013 prin care Tribunalul Sibiu a respins recursurile inculpaţilor N G, Z V M, reţinându-se a fi întrunite prevederile art. 143, 148 lit. f C.p.p..
Prin rechizitoriul întocmit la 30.12.2013, Parchetul de pe lângă Judecătoria Avrig a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor N G pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, g, i şi al. 3 lit. e C.p. cu aplicarea art. 41 al. 2 C.p., art. 37 lit. b C.p. şi Z V M pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, g, i şi al. 3 lit. e C.p. cu aplicarea art. 41 al. 2, art. 40, art. 86 ind. 4 C.p. Prin acelaşi rechizitoriu a mai fost trimis în judecată şi inculpatul H B N pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, g, i şi al. 3 lit. e C.p.
Prin încheierea penală din 7.01.2014 pronunţată de Judecătoria Avrig în dosarul nr. 1287/787/2014/a1 s-a constatat în baza art. 300 ind. 1 alin. 1 C.p.p., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor iar prin încheierea din 5.02.2014 s-a dispus trimiterea cauzei judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit art. 342-348 NCPP.
Prin încheierea penală din 19.02.2014, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Avrig, în baza art. 348 NCPP a constatat legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii N G, Z V M.
Referitor la contestaţiile formulate şi înregistrate în cauza de faţă, tribunalul relevă că potrivit prevederilor art. 208 C.p.p., dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă se menţin sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, se va menţine arestarea preventivă faţă de inculpat.
Analizând hotărârea atacată prin prisma textului legal anterior menţionat, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanţă a dispus menţinerea arestării preventive a inculpaţilor N G şi Z V M. Astfel, din actele dosarului rezultă că măsura arestării preventive a inculpaţilor s-a întemeiat pe prevederile art. 148 lit. f C.p.p. 1968, cu referire la art. 143 C.p.p. 1968, temeiuri care îşi găsesc corespondenţa şi în actualele prevederi ale art. 223 al. 2 C.p.p..
În ceea ce priveşte prima condiţie pretinsă de legiuitor, tribunalul a constatat că aceasta este fundamentată şi subzistă şi la acest moment, având în vedere că din materialul probator administrat până la acest moment în cauză rezultă existenţa unor indicii temeinice privind comiterea de către contestatori a unor fapte incriminate de legea penală, fapte sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
De asemenea, şi cea de-a doua cerinţă impusă de art. 223 al. 2 C.p.p. există şi justifică în continuare privarea inculpaţilor de libertate iar aceasta luând în considerare natura şi gravitatea faptelor imputate (presupusa săvârşire a infracţiunilor de furt calificat), circumstanţele concrete bănuite de săvârşire a faptelor de furt calificat (pe timp de noapte, prin efracţie, de 2-3 persoane împreună, prin folosirea unui topor, secţionând capetele furtunurilor de pompieri), consecinţele bănuit a fi fost cauzate (prejudicierea părţii vătămate), datele care caracterizează persoana inculpaţilor (faptul că inculpaţii au mai fost condamnaţi anterior pentru comiterea unor fapte de aceeaşi natură).
Din perspectiva acestui ultim criteriu s-a apreciat că menţinerea măsurii arestării preventive a contestatorilor-inculpaţi este oportună şi în scopul protejării ordinii publice, pentru crearea unui climat de siguranţă persoanelor fizice şi juridice care se văd expuse riscului de a fi deposedate de propriile bunuri, nici o altă măsură preventivă nefiind mai potrivită.
Starea de pericol pentru ordinea publică presupune o rezonanţă a faptei, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, care apare ca o urmare firească având în vedere natura infracţiunii. Ordinea publică poate fi atinsă direct, fizic, dar şi indirect, prin intermediul unei stări psihice induse publicului sub forma unei temeri colective, motivaţii colective pentru acte contrare ordinii publice, stare de nemulţumire publică.
Tribunalul a apreciat că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie să rezulte din modul de operare, urmarea produsă şi particularităţile faptei, cu privire la care există indicii temeinice şi motive credibile de a bănui că a fost săvârşită, arestarea inculpaţilor trebuind să aibă drept scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. În aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor, tribunalul trebuie să se bazeze, pornind de la premisa faptei săvârşite şi a valorii sociale ocrotite, pe elemente care pot contura convingerea că lăsarea în libertate a acesteia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, respectiv capacitatea inculpaţilor de a conştientiza pe deplin comportamentul antisocial, raportat atât la valorile comunităţii din care face parte, cât şi la propria persoană, posibilitatea comiterii de alte fapte în viitor sau profilul antecedenţei infracţionale.
În acest context, este neîndoielnic că faptele, cu privire la care există indicii temeinice că au fost săvârşite de către inculpaţi, au o anume gravitate. Cu siguranţă, gravitatea faptelor imputate inculpaţilor este preponderent raportată la rezultatul socialmente periculos al acestora. Pe de altă parte, măsura arestării preventive, care presupune excluderea inculpaţilor din mediul în care în mod curent îşi duc existenţa, are un corespondent obiectiv în caracterul reprobabil al faptei şi al persoanei acestora, faţă de care această măsură trebuie să fie singurul mijloc de asigurare a protecţiei societăţii.
Contestatorii nu sunt la prima confruntare cu legea penală, aceştia mai fiind anterior condamnaţi pentru acelaşi gen de fapte. De asemenea, s-a constatat că nu au intervenit elemente noi care să înlăture necesitatea menţinerii acestei măsuri.
În acelaşi timp, tribunalul a considerat necesară sublinierea faptului că săvârşirea infracţiunilor contra patrimoniului, în principal infracţiunile de furt calificat şi tâlhăriile, s-au înmulţit îngrijorător, astfel că reacţia organelor judiciare trebuie să fie fermă, exigentă pentru a da un semnal societăţii civile, că astfel de acţiuni nu pot rămâne fără consecinţe.
În ceea ce priveşte criticile contestatorilor privitoare la încadrarea juridică a faptelor, acestea urmează au fost invocate şi soluţionate de către prima instanţă, astfel de solicitări neputând fi analizate de către prezenta instanţă la acest moment.
Tribunalul a conchis astfel, că până la acest moment, măsura arestării preventive luată faţă de fiecare inculpat este proporţională cu gravitatea acuzaţiei iar luarea unei măsuri mai puţin restrictive nu se justifică deoarece, din datele cauzei rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele reţinute în sarcina lor .
Circumstanţele de natură personală învederate de inculpaţi (recunoaşterea faptei, deţinerea anterioară a unui loc de muncă, etc.) nu atrag schimbarea temeiurilor ce au justificat iniţial luarea măsurii arestării preventive şi sunt insuficiente pentru a conduce la încetarea detenţiei provizorii, necesitatea protejării intereselor de ordin public primând intereselor lor personale.
În acelaşi timp, în condiţiile în care în prezenta cauză procedura s-a aflat încă în faza camerei preliminare, soluţia menţinerii măsurii arestării preventive a inculpaţilor s-a impus nu numai pentru a sigura celeritatea procesului penal dar şi pentru o mai bună administrare a actului de justiţie, fiind necesară şi oportună astfel şi pentru asigurarea scopului prevăzut de art. 202 C.p.p. cu referire specială la prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni raportat la antecedenţa penală anterioară a inculpaţilor.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 206, 362 C.p.p., tribunalul a respins ca nefondate contestaţiile formulate de inculpaţii N G şi Z V M şi va menţine încheierea atacată.
